Vineri, Iunie 29, 2007, 03:41 PM 

Mihail Vakulovski - top blog
     media: 4.47 din 19 voturi

Google me

Celebrul (pentru gafele sale verbale) Claudiu Răducanu, fost mare fotbalist la Steaua, acum prin Cipru, spunea că, dacă e nevoie, el poate să locuiască şi în blocnotes, fiind convins că „blocnotes” e sinonim absolut cu „bloc”. Parafrazîndu-l, eu locuiesc pe blog, aici: http://blogs.mail.ru/mail/vakulovski/, dar şi pe site, aici: http://vakulovski.boom.ru/ şi aici: http://www.tiuk.reea.net/. Acum internetul chiar că ţine loc de casă, de acasă, de ce vrei tu. Dacă vrei să ştii ceva despre cineva şi el/ea e de negăsit pe net - înseamnă că nu există, şi nu e vorba doar de părerea mea, realitatea e că asta e realitatea de acum, oriunde te-ai afla. Înainte de a face revista web Tiuk!, am avut mai multe proiecte, printre care - un site pe care oamenii să-şi poată scrie jurnalele în direct, de la scriitori la fotbalişti, oricine ar fi avut kef – şi curaj – să-şi expună viaţa în oglinda (falsificatoare, ca alea de la Odesa) în care se poate uita oricine (atunci încă nu exista aşa ceva, aşa cum nu exista nici o revistă de cultură pe net, Tiuk! fiind prima revistă culturală românească de pe internet). Am renunţat în favoarea Tiuk-ului, dar cînd am avut posibilitatea să încep un jurnal live n-am ezitat nici o clipă, mai ales că mail.ru îmi dă mult mai multă libertate decît un simplu jurnal (de pe alte domenii), care, oricum, n-ar fi fost puţin lucru. Jurnalul (meu) poate fi comentat de oricine, oricînd şi de oriunde, ca şi fotografiile, aici – în aer - mă întîlnesc cu (ori)cine vrea să(-mi) spună ceva, bat şi eu, zilnic, la uşa mai multor bloguri şi site-uri, practic sînt dependent de internet: şi acasă, şi la serviciu. Am la „Favorites” o mulţime de foldere cu link-uri spre site-uri şi blog-uri interesante: literare, ale prietenilor, de autor, reviste de cultură, sport, oraşe, muzee, utile ş.a. Intru pe ele aşa cum bunicii noştri mergeau pe stradă, călătoreau, circulau; de plăcere sau de nevoie. Şi mă întorc mereu acasă, normal (e mult mai mare probabilitatea să mă găseşti acasă pe net decît acasă unde locuiesc, cu „str.” şi „bl.” şi „nr.” şi „apartament”).



Blognotes


Da, viaţa e mai frumoasă de cînd s-au inventat blogurile. Intru zilnic pe unele bloguri, pe care le-am adunat la LINKURI TIUK! Topul meu e aici, no: http://www.tiuk.reea.net/l.html

Dar – k să nu ziceţi că fug de răspuns, iaca 10 bloguri pe care intru foarte des, fără să le dau note, toate sînt pe locul 1, ok?: LUCIAT, terorista de cititoare - http://luciat.wordpress.com/, HIPERLITEARTURA - http://hyperliteratura.reea.net/, Florin Dumitrescu - http://textier.blogspot.com/, Răzvan Ţupa - http://www.corpuriromanesti.blogspot.com/, Vladimir Bulat - http://ochiuldeveghe.over-blog.com/, Vasile Ernu - http://www.nascutinurss.ro/blog/, Lucian Dan Teodorovici - http://www.supliment.polirom.ro/teo/, Radu Pavel Gheo - http://www.supliment.polirom.ro/gheoland/, Marius Ianuş - http://yanush.wordpress.com/, Ruxandra Cesereanu - http://blog.360.yahoo.com/blog-voNwP7Ijbr5MnY1Xhgw-?cq=1&l=6&u=8&mx=8&lmt=5, Dragoş Bucurenci. http://www.bucurenci.blogspot.com/. Au ieşit 11, da’ nu mai tai 1... Intru - zi de zi - şi pe blogul meu, normal: http://blogs.mail.ru/mail/vakulovski/, şi pe Tiuk! (k-avem kef): http://www.tiuk.reea.net/, şi pe al lu’ frate-meu: http://blogs.mail.ru/mail/vklvsk/, şi pe la Baştovoi: http://bastovoi.blog.com/, dar ăştia 2 nu-s chiar blogeri, cred că eu intru mai des decît ei pe blogurile lor. Îmi plac şi alte bloguri, pe care le citesc: al lui Florin Lăzărescu, Mitoş Micleuşanu, George Vasilievici, Mugur Grosu, Elena Vlădăreanu, Dan Sociu, dar îs de-alde frate-meu, care trag cam răruţ pe-acasă.

Vineri, Iunie 29, 2007, 12:56 PM 

arhiva foto 'pana mea'
     media: 3.59 din 17 voturi





Stelian Muller, Cosmin Perţa, Gelu Vlaşin, Radu Vancu,

Ştefan Manasia, Rareş Moldovan



Claudiu Komartin , Bogdan Creţu, SGB, Dan Sociu,

George Vasilievici, Cosmin Ciotloş, Răzvan Ţupa


Cluj, mai 2007

Vineri, Iunie 29, 2007, 12:52 PM 

ioana ristea - recenzent book blog
     media: 3.94 din 16 voturi

Peste o lună împlinesc un an de bookblog. Când am intrat eu, proiectul demarase de câteva luni şi imediat ce am aflat de el, mi-am spus cǎ este ceva ce mi-ar plăcea să fac. Aflasem de puţin timp de fenomenul blogurilor, mulţumită unui articol dintr-o revistă care mi-a rămas dragǎ tocmai din acest motiv. Acum, la un an de la început, am fost numită, pe lângă comunul recenzent , şi critic literar sau cronicar .
Nu pot să-mi dau seama dacă scriitura mea s-a ameliorat, cert este că-mi place la fel de mult căutarea febrilă a cuvintelor care să redea ce am simţit în legăturǎ cu cutare sau cutare tom citit sau ivirea unui comentariu care zice: da, m-ai convins, vreau să citesc cartea asta . De fapt, dacă mă gândesc mai bine, s-au întâmplat mult mai multe lucruri minunate datorită acestui proiect : am cunoscut oameni frumoşi (cărora înainte le citeam doar blogurile), pe câţiva dintre ei, îndrăznesc cu fruntea sus, să-i numesc prieteni, am iniţiat proiectul O carte pentru fiecare copil (care ne-a mobilizat pe toţi), am scris articole, iar în colaborare cu alte bloguri, am pus bazele unei întâlniri între toţi iubitorii de lectură, Bookcrossing.
Vroiam, în acest fel, să subliniez ceea ce spune Andrei Roşca (fondatorul blogului) mereu, şi anume că oamenii sunt bookblog. Ne dorim foarte mult ca acest blog să fie un reper pentru toţi iubitorii de carte, pentru cei care doresc să-şi aleagă mai uşor lecturile. Ne dorim să fim percepuţi mai mult ca prieteni şi, în plan secund, în calitate de critici. Am ales formatul de blog tocmai pentru a da posibilitatea cititorilor noştri să-şi exprime criticile (de orice fel ar fi acestea). Cred că tocmai această libertate ne diferenţiază de revistele literare, cărora vrem sǎ le venim în complementaritate. Francheţea cuvintelor noastre nu este dictată de altceva în afara propriului nostru gust. Citim ce ne place, vă foarte mulţumim ! Suntem serioşi dar nu ne sfiim să folosim analogii ce ţin de structura noastră intimă, să ne descoperim în recenzii, să rămânem fermi sau să ne adaptăm, dupǎ caz. Cartea ne este viciu nepedepsit, igienă spirituală, stimulare sufletească. Pentru a-l parafraza pe Llosa : viaţa este o tornadă cumplită, în care Cartea este singura noastră umbrelă.

Top 10

1. Terorism de cititoare - terorizează „pe the (un)happy few care fac parte din viaţa [ei] de huhurez”
2. Poiana lui Mayuma - “un om liber, care gîndeşte, şi visează şi creează liber!”
3. White Noise - “Pe la 8-9 ani citeam, pe furiş, toate cărţile pe care mama le împrumuta pentru ea”.
4. Devoratorul de cărţi - “nu sunt un mare fan al cititului pe calculator, n-are miros, ca o carte bună”,
5. Blogurile Suplimentului de culturǎ - Ruxandra Cesereanu şi Radu Pavel Gheo !
6. Bookaholics - “un colţ de net numai al nostru şi în care să batem câmpii liniştiţi despre cărţile pe care le vom citi împreună”
7. Lecturi de inginer - “Nu ştiu ce trebuie să-ţi placă la o carte. Sunt doar un inginer care le vinde”.
8. Schimb de cărţi - “orgie virtuală cu bloggeri şi cărţi”
9. Bellettrixxx - “Citim mult, iubim puţin”
10. Cultura-vura - …deşi nu prea mai scrie

Vineri, Iunie 29, 2007, 12:46 PM 

Rita Chirian - "De ce migrează autorii de la o editură la alta?" (ancheta nr 2)
     media: 4.48 din 29 voturi

Erorile îmi aparţin, ca şi opţiunile


Nu am l’usage du monde, nu mă pricep la lucruri pe care alţii le fac cu dezinvoltură. Aşa că şi debutul meu a fost atipic. Fără gesturi largi, fără retorisme emfatice. L-am reîntâlnit pe Ţone la un festival semirural, prin Gorj, după câţiva ani. Ştia ce scriu şi propunerea a venit spontan. Sevraj s-a depărtat de mine după un an, rotofei-sănătos, ca un prunc sămănătorist. Un telefon, mecanismul s-a pus în funcţiune, o viteză ameţitoare pentru provinciala incurabilă care sunt. Comunicarea cu editura a fost exclusiv internautică, asta însemnând că nu am avut, malheureusement, prilejul să văd cartea înainte de definitivarea ei (în ziua lansării, adicătelea). Poate ăsta a fost motivul pentru care nu am rezonat deloc cu coperta kitsch şi cu formatul bizar. Cert este că nu am cerut nimic explicit editurii, în bunul meu simţ (sau indolenţa), de-acum proverbial(ă). Nu mi s-a impus nimic. Nu mi s-a cerut părerea, însă. Asta am pus-o pe seama grabei. Pseudonimul mi s-a inoculat subtil, în alte circumstanţe (am încercat, succesiv, o varietate). A fost o decizie ad hoc, a mea, cu câteva zile înainte de expedierea manuscrisului. Se pare că nu poţi intra în literatură, mai nou, cu un sufix diminutival în coadă. Asta e, chestiuni exterioare... Fiecare pagină are calea ei. Deşi unii cred obstinat că volumul a fost supralicitat, că a fost vorba numai despre political correctness (i-auzi, la noi?!), îmi spun c-am fost norocoasă (a circulat – dacă aş fi activat în Bucureşti, probabil ar fi avut un impact ceva mai puternic) şi nu m-am mirat aflând că cine a avut de citit/cumpărat cartea a făcut-o. Vinea contează, să nu negăm, în impunerea unui titlu. Cel puţin la nivel „elitist”. Nu printr-o promovare acerbă, susţinută, din nefericire, pentru că noi suferim încă de premaiorescianism, ci prin autoritatea ei. O autoritate, fireşte, care nu este infailibilă. De când se poartă best seller-ul în poezie?! Pătrunderea în mase, lectura din – să zicem – Coman a vânzătoarei din colţ este utopică, să fim serioşi; la fel, elongaţia asta financiară, ce demon! Şi, nota bene, acesta nu e un encomion pentru cel care m-a editat. Pentru mine a fost pozitivă solicitudinea lui Ţone, fiindcă provincia izolează, erodează. Te face, e drept, flexibil. Eu nu am scos cartea gândindu-mă că o să am un trai decent post factum (pentru asta îmi ard după-amiezele dând meditaţii şi încercând să obţin un credit să-mi iau o casă, una mică-mică), nu m-am gândit că voi fi recunoscută la butic c-am fost văzută la TV, ci pentru liniştea asta din mine, autodevorantă. În rest, fluctuaţia preţurilor de achiziţie, două cuvinte modificate inutil (unul în textele mele, altul în postfaţa lui Terian), absenţa de pe piaţă..., astea-s aiureli. Nu faci cursuri despre relaţia editor-scriitor, nu ştii cum să-ţi negociezi clauzele. Cel puţin ca debutant. Poate inapetenţa mea pentru real, neputinţa de a descifra până şi factura de energie, obtuzitatea birocratică mă fac să spun asta. E paradoxal că am aşteptat atâţia ani debutul, am scos la Vinea (făcând slalom printre propuneri de editare ale unor nume obscure sau nu) şi nu ridic obiecţii? Erorile îmi aparţin, ca şi opţiunile. Nu vituperez şi nu aştept gesturi providenţial-corective. Îmi lipseşte combativitatea aridă, e un defect de construcţie. Şi, până la urmă, am făcut compromisuri mult mai dureroase de-a lungul anilor. Ăsta ar fi insignifiant, chiar dacă s-ar numi aşa. Acum, ceea ce primează este definitivarea lui Kirke. Unde va apărea? Şi cartea asta va avea propriul ei destin.

Joi, Iunie 28, 2007, 06:06 PM 

Domnica Drumea - poezie mică (nr 1)
     media: 4.60 din 25 voturi

astăzi n-am chef de nimic
azi stăm acasă
unde e frig
şi legăn căruciorul
înainte şi înapoi de
dimineaţa şi pînă seara

astăzi e atît de frig
şi vîntul intră pe sub uşă
izbindu-mă de pereţi

azi uit televizorul deschis
fetiţa mea e tăcută
cum priveşte
o scenă rece de Jetix
stelară

Joi, Iunie 28, 2007, 01:22 PM 

Alex Matei în dialog cu Angela Marinescu
     media: 4.47 din 17 voturi

Tu crezi că sînt Ceauşescu, dar nu e adevărat


Alexandru Matei: Alo, avem de făcut un interviu.
Angela Marinescu: Nu te mai juca aşa, Alexandru, şi în Vatra ai făcut un dialog de căcat. Ai prezentat cu un text puţin, apoi ai făcut un dialog băşcălios care nu mi-a plăcut deloc.

Uite, mi se spune că ai interviuri peste tot. Îţi place să dai interviuri, totuşi?
E o întrebare cu skepsis. Nu îmi place să dau interviuri, dar în momentul în care simt că nu sînt în stare să scriu un articol sau un text despre ceva ce mă interesează, probabil din comoditate, atunci mă agit şi încep să caut posibilităţi să dau un interviu.

Dar tu ai ceva să le spui oamenilor din afara statutului de poetă?
Bineînţeles, şi din afară, şi dinăuntru. Nu înseamnă că îmi provoc interviurile, că fac tapaj ca să mi se ia interviuri. În schimb, mă agit în camera în care locuiesc cît pot de tare. Tocmai cînd agitaţia mea ajunge la apogeu, şi îmi vine de-a dreptul să mă urc pe pereţi, sună telefonul. Sau vine o domnişoară ca de pildă cg, care, şmecheră fiind, mă aruncă într-o groapă intervievistică de toată frumuseţea din care ies complet jumulită şi cu poalele destul de ridicate.

În interviul din 22, vorbeşti foarte mult de politică. Eşti pro-Băsescu. Tu crezi că ai competenţe în aşa ceva sau pur şi simplu gura poetului grăieşte adevărul?
Pe undeva pe la mijloc, mă aflu atunci cînd am chef să mă pronunţ despre chestiuni politice.
Tu crezi că în politică trebuie să ai mari competenţe ca să vezi ce vrea şi ce poate un om politic?

Nu, dar în politică trebuie să fii raţional, or tu eşti umorală.
Asta s-o crezi tu. Dacă ai fi citit şi cronica lui Ciotloş despre mine, ai fi văzut că, de pildă, un tînăr ambiţios, raţional şi cultivat ca el scrie că eu sînt persoană foarte atentă la propriul meu cod. Crezi că o persoană atentă la cod poate fi iraţională?

Da, Becali este un om extrem de atent la propriul lui cod. Şi Ianuş, uite. A fi atent la cod nu înseamnă a fi raţional în probleme publice, ci a-ţi controla foarte bine imaginea. A fi raţional în probleme publice înseamnă a fi dezinteresat personal.
Cunoşti vreo persoană mai dezinteresată ca mine în ceea ce priveşte politica?

Nu ai înţeles. Trebuie să fii interesat în politică, dar dezinteresat personal.
Crezi tu că mama ta nu poate fi o persoană civică? Încearcă să te detaşezi de faptul că eşti fiul meu şi că eşti cicălit zilnic de mine. Imaginea mea posesivă pe care tu o ai despre mine, de mamă, nu înseamnă aproape nimic în fenotipul meu. Asta e percepţia ta. Tu crezi că sînt Ceauşescu, etc., dar nu e adevărat.

Păi nu tu ai spus că eşti comunistă?
Sînt comunistă în mod generic, adică sînt de stînga. Sînt şi de stînga şi de dreapta.

După ce?
Orice persoană este completă şi nu există posibilitatea să fii doar de stînga sau doar de dreapta. Numai teoriile pot fi sau de stînga sau de dreapta.

Cum vezi tu influenţa pe care se spune că o ai asupra unora dintre douămiişti?
O văd bine. Adică, am observat un lucru foarte ciudat. În momentul în care este pronunţat în scris acest fenomen, al faptului că aş putea influenţa poezia tinerilor, atunci exact cei care sînt numiţi ca influenţaţi, se dezic. Dacă nu ar scrie nimeni chestiunea asta despre mine, influenţaţii de mine ar fi cei mai fericiţi. Dacă s-ar scrie că sînt influenţaţi de un Gellu Naum, de un M. Ivănescu, de un Leonid Dimov, de Virgil Mazilescu, Ion Mureşan sau Ioan Es. Pop, nu ar mai cîrti nici unul. Ceea ce înseamnă că statutul meu de poetă oficială nu există, nu sînt canonizată, sînt controversată, iar ceilalţi sînt oficializaţi şi necontroversabili.

E nasol să fii necontroversabil. Optzeciştii sunt?
Da, ei sînt canonizaţi. Toţi pînă la unul.

Dacă nu ai fi scris poezie, ce ai fi putut scrie­­?
N-aş fi scris nimic sau aş fi scris tot poezie, dar n-aş fi ştiut ce e. Dar, pentru mine, poezia nu este poezie. Este ceva mult mai puţin sau mult mai mult.

Nu e poezia o limită?
Pentru mine, totul este o limită. Ceea ce mi s-a întîmplat de-a lungul vieţii, chiar şi scrisul, pentru că pînă la urmă scrisul a început dintr-o întîmplare, a fost un obstacol, adică o limită. Tot ce am făcut, am făcut cu un efort foarte mare. Numai existenţa ta este o plăcere. Şi totul în ceea ce te priveşte, a fost făcut fără efort. Cum crezi că ar reacţiona o altă mamă cînd fiul ei ar dovedi un grad destul de mare de iresponsabilitate atunci cînd conversează cu ea, aşa cum ai făcut tu adineaori?

Mai întîi cred că ar fi o mamă fericită pentru că fiul ei iresponsabil nu e ameninţat de nimic să-i iasă din umbră. Un fiu iresponsabil are nevoie de mamă permanent, pe cînd un fiu responsabil, se descurcă şi singur.
Crezi că ai momente şi de responsabilitate şi de iresponsabilitate în relaţia noastră?

Da, din păcate cred că cele de iresponsabilitate sînt mult mai decisive. Nu crezi că poezia ta e puternică şi pentru că are o doză de iresponsanbilitate, văzută ca libido, ca inconştient?
Poate, dar nu e acelaşi lucru ca la tine. Pe tine te resimt ca fiind o plăcere imensă, repet, pe cînd aşa-zisa mea poezie o fac cu foarte mare efort şi cu o plictiseală imensă.
Uneori chiar cu silă.

Înseamnă că ai nevoie să fii plictisită.
Recunosc, am nevoie de foooarte mult timp liber.

În toate interviurile spui, şi a devenit un leitmotiv, că faci limbaj. Nu ştiu cît din această facere a ta e o proiecţie – îţi place să spui că faci limbaj – şi ce înseamnă exact chestia asta.
Recunosc că nebunia mea se proiectează şi în această afirmaţie permanentă, şi oare nu-i destul pentru ca să se accepte că totuşi fac mai degrabă limbaj decît poezie meschină?

Adică există poezie şi există limbaj. Tu faci limbaj.
Eu fac poezie, cred că fac poezie de limbaj. Schimb registre, aproape în fiecare an, forţez limite şi mă introduc pe mine într-o lume din ce în ce mai lipsită de dimensiuni.

Textualiştii nu fac limbaj?
Ba da. Ei fac din limbaj un obiect.

A, şi tu eşti acolo.
Pe cînd eu port obiectul în spate şi pe măsură ce merg înainte sau înapoi, se modifică şi obiectul. Sînt un melc.


Aşa. Şi bomba de final?
Îţi declar ţie, fiule, că ăsta este ultimul interviu pe care-l mai dau. Destul m-am bălăcărit. Pînă la 57 de ani nu am dat nici un interviu. A ţinut 9 ani. Schimb, din nou, registrul.

Joi, Iunie 28, 2007, 12:32 PM 

Ioana Ristea (book blog) nr 2
     media: 3.78 din 18 voturi

În afară, există o competiţie acerbă între criticii tradiţionali (cei ce tipăresc pe hârtie) şi bloggerii bibliofili. La noi, e încǎ prematură discuţia despre aceste două tabere. Punctul comun ar fi complementaritatea: un blogger care aduce în discuţie una articol publicat de un ziar, nu face decât să sporească popularitatea respectivei gazete. Bloggerul are avantajul că singurul căruia trebuie să-i fie fidel este el însuşi, putând astfel vorbi cât se poate de deschis şi fără ocolişuri despre punctele slabe sau forte ale unei cărţi. Sinceritatea care-i este proprie îl face mai simpatic consumatorului de cultură. Ne place să auzim: “mi-a plăcut/nu mi-a plăcut pentru că…”. Aceasta nu înseamnă totuşi că ne dezicem de referinţele şi cuvintele alese ale criticii tradiţionale dar, pe lângă acestea, aportul personal al unui blogger, pertinenţa expunerilor, acel ceva ce transpare în cuvintele despre o carte, ne convinge o dată în plus.
Blogurile despre cărţi vorbesc despre cărţi. Pentru autorii lor, cititul este pasiune; vorbesc despre ultimele cărţi pe care le-au citit, sunt toţi la curent cu fenomenele/evenimentele/chestiunile arzătoare din blogosfera românească şi străină, promovează rar evenimente culturale (vorbesc despre ele după ce acestea au avut loc). Blogurile de autori (dintre care se remarcă, printre alţii, cele ale lui Radu Pavel Gheo - Gheoland, Vasile Ernu - Născut în URSS, Jean Lorin Sterian- uBlog etc) sunt mai ancorate în realitǎţile politice sau sociale; unii dintre ei se autopromovează (pe ei înşişi sau evenimentele la care iau parte), sau pur şi simplu, notează idei care sunt întrucâtva legate şi de literatură. Unii dintre aceşti autori par lipsiţi de o anume lejeritate a frazelor, blazarea omului provenit din “sistem” transparând flagrant în remarcile lor literare. Personal, prefer blogul lui J. L. Sterian şi cărţile lui R.P. Gheo.
Credibilitatea blogurilor ia avânt, pertinenţa spuselor celor care scriu despre literatură fiind motivul esenţial. Bloggerii au ajuns ei înşişi să fie citaţi de marile reviste literare, reacţiile fiindu-le urmărite şi punctate. Opiniile acestor “neavizaţi” ce operează într-o nişă îngustă sunt respectate şi aplaudate, atunci când este cazul. Fenomenul blogurilor este încă tânăr. O mulţime de alţi tineri, cu voci individuale şi cu argumente forte vor fi descoperiţi. Deşi nu suntem din aceia care deplâng statutul cărţii şi al cititorului pe piaţa din România (deplin convinşi cǎ da, se citeşte!), dispute între bloggeri şi literaţii tradiţionali nu vor apǎrea. Ne vom bucura în continuare de acest soi de complicitate călduţă şi benefică dezvoltării ulterioare a literaturii române.

Joi, Iunie 28, 2007, 01:42 AM 

pana mea - turneu de lectură (Liceul George Coşbuc - Bucureşti)
     media: 4.76 din 17 voturi

Joi, Iunie 28, 2007, 01:24 AM 

Dan Sociu - eu & maica-mea 1
     media: 3.50 din 24 voturi

Mă apropii de Botoşani
şi privirile femeilor încep să se-adune
într-un soi de – Juriul concursului de atletism
dintr-a doua, tabăra Căprioara, Dîmboviţa:
opriţi-l pe băieţelul ăla slăbănog care gîfîie ca dracu
şi n-a făcut nici jumate de tură. Nu ne convine să crape aici
şi oricum o să ia toţi diplome.
Cîntărit, măsurat &
bun de nimic. Chiar şi manevrele şoferului
au ceva de raclaj.

Maică-mea. Nu mai nebună decît celelalte
şi împărţind cu ele aceeaşi veche poveste:
o tînără blondă, frumoasă,
curtată în studenţie de fiul unui guvernator din Zimbabwe –
iar eu care i-am stricat viaţa.
Anul trecut, cînd ascundeam
unul de altul băutura
s-ar zice că jucam un fel de jocuri erotice .
Cu de toate: momiri, pitiri, dezvăluiri,
tensiune & negociere.
Şi dulcea împăcare, amorţiţi pe fotolii
în faţa televizorului.

Dar ăsta mi-a fost şi tutorialul:
cînd a murit tata
mi s-a spus că de-acum
eu voi fi bărbatul familiei.
Aşa că m-am apucat de fumat, de băut
şi de elegii.

Mă apropii de Botoşani, sînt acolo.
Femeile, chiar şi anorexicele, mută pe străzi
funduri uriaşe, oprimante.
Pilaf şi pîrjoale moldoveneşti
şi nici un strop de dragoste.
E cald în Botoşani, e o zi frumoasă.
În desişul de raze clipeşte, ochioasă,
şi cîte o luminiţă letală.
Ar cam trebui să intru în crîşmă,
să mă îmbăt înainte de-a merge acasă.

Chiar nu ştiu unde-am ajunge
dacă ar face toată lumea ca mine.

Joi, Iunie 28, 2007, 01:13 AM 

Ionuţ Sociu - Cum se moare la Cluj (nr 2)
     media: 3.60 din 20 voturi

Dacă în numărul trecut din Pana mea, deviza era Se citeşte, s-ar cuveni ca cea de acum să fie Se moare. Se moare peste tot, dar am aflat că la Cluj se moare mai cu spor. Când mi-a zis un cristian să trimit un articol despre moarte, eram pregătit să-i trimit ceva despre Tadeusz Kantor şi teatrul morţii. Dar, după vreo trei ore de la discuţia noastră am vizitat cimitirul din Cluj, unde am intrat în vorbă cu unul dintre angajaţii locului, unul dintre cei care conduc dricurile cu cai ( e singurul cimitir din ţară unde mai există asemenea dricuri ) şi care ne-a povestit câte ceva despre viaţa în cimitir. Suficient cât să am ce să scriu pentru Pana mea.
Nea Vasile e dintr-o comună din apropierea Clujului, a lucrat la Clujana până când celebra fabrică de pantofi s-a făcut praf, iar el s-a angajat dricar la cimitir. Nu i-e ruşine cu meseria lui, în prima săptămână i-a fost mai greu ( a şi vomitat în primele zile ) dar după aia s-a obişnuit. Nu pune mâna pe mort, uneori mai ajută la ridicarea sicriului, dar în general se ţine departe de cadavru. La înmormântări se îmbracă frumos şi lumea se poartă respectuos cu el.
Numai că vezi prea multă suferinţă zice nea Vasile. Uitaţi-vă la părul meu. Am albit mult în şapte ani de când lucrez aici, şi io’ s născut în 68, sunt tânăr. Aici ori te deştepţi, ori te prosteşti rău de tot. Se moare mult, să ştiţi. Şi mor mulţi tineri. Cinci am avut azi. Era şi un băiat de 23 de ani. S-a dat şmecher cu maşina lu’ tat’su şi a intrat într-un copac. Multe accidente de maşină. Dar mor şi altfel. Un băiat de 27 de ani care a ridicat un sicriu, era la înmormântarea unui coleg, i s-a spart un vas pe creier şi a căzut mort. Urâtă moarte. Luna trecută, de exemplu, am avut 111. 111 morţi!! Veneau unul după altul. Dacă ar fi să învie toţi morţii din cimitir, le-ar trebui 6 luni numai ca să iasă de aici, şi încă încolonaţi ordonat. Sunt mulţi.
Vedeţi acolo, unde e statuia aia albă, ei, acolo am îngropat anul trecut o fată de 24 de ani. În mireasă era îmbrăcată când au bagat-o în groapă. Accident de maşină. Prietenul ei vine în fiecare zi la mormântul ei, de un an de zile, în fiecare zi l-am văzut aici. Are băiatul o maşină bengoasă de cazi jos. Acolo mai jos sunt îngropaţi băieţii prefectului, anul trecut au murit. 20 de ani aveau. Accident de maşină. Necaz mare pentru familie. A, uite aici sunt părinţii lui Florin Piersic . De fiecare când vine la mormânt, Piersic ne aduce şi nouă ţuică, ne zice bancuri, ne distrăm tare. De revelion am fost aici toată noaptea. Pe la 12-1 am văzut în dric o luminiţă. Era cineva întins cu o lumânare aprinsă pe piept. Vă daţi seama că m-am speriat. Am ieşit şi am văzut că era un băieţaş, un student ca voi cu două fete. Ele îi făceau poze şi el făcea pe-a mortul. Nu le-am făcut nimic. Am stat cu ei de vorbă, am băut câteva beri, era revelionul. Erau tineri, se distrau şi ei. Asta e, unii mor peste noapte şi alţii fac pe-a mortul. Ei, tot aici ne ducem toţi! În pământ. Nimeni nu scapă. Ce, dacă eşti prefect crezi că scapi!?. Poa’ să-mi dea tot Clujul, da’ dacă nu ai zile de trăit, degeaba!
Nea Vasile ne-a condus până la poartă: Voi plecaţi, ieşiţi pe poartă, da’ mâine vin alţii, şi nu mai pleacă deloc.
Am ieşit pe poarta cimitirului încă tulburat. Era o seară frumoasă, lumea se plimba, tinerii scriitori jucau fotbal undeva prin apropiere iar noi ne hotărâsem să mergem la o bere. Un singur lucru mă frământa: imaginea unui tânăr coborând dintr-o maşină şi mergând spre mormântul iubitei sale. Însă cu cât mai strălucitoare şi mai bengoasă îmi imaginam maşina, cu atât părea mai trist totul.

Miercuri, Iunie 27, 2007, 10:16 AM 

Bogdan Creţu - cronică la "Mirii nemuririi" (Radu Aldulescu)
     media: 4.58 din 19 voturi

Martirii orgolioşi


Radu Aldulescu este, cu siguranţă, unul dintre prozatorii cei mai importanţi care au apărut după 1990. el este, mai bine spus, un produs al tranziţiei noastre lugubre, de care literatura nu s-a putut nici ea izola. Începând cu Sonata pentru acordeon, volumul de debut din 1993, dar mai ales prin Amantul colivăresei (1996), Istoria eroilor unui ţinut de verdeaţă şi răcoare (1998) şi Proorocii Ierusalimului (2004), autorul a impus un stil întru totul distinct de al colegilor de breaslă, situat într-un raport de fidelitatea faţă de limbajul pitoresc al străzii şi, în aceeaşi măsură, o lume aparte, „mizerabilistă”, după cum s-a tot spus, plasată undeva către subsolurile României postdecembriste.
Ultimul roman semnat de acest important scriitor nu dezminte succintele etichetări de mai sus, deşi ar trebui să le nuanţeze în mod hotărât. Ceea ce într-un fel s-a şi întâmplat, de vreme ce unii dintre nu foarte numeroşii comentatori de până acum (Andrei Terian, Doris Mironescu) aduc în discuţie şi palierul metafizic al ficţiunii veriste, naturaliste ca metodă, pe care Radu Aldulescu a brevetat-o în proza ultimelor două decenii.
Ceea ce atrage atenţia înainte ca iţele intrigii să se limpezească este stilul alambicat, care conferă frazei un melos de lamentaţie; naratorul pur şi simplu amestecă voit planurile, mixând, în cadrul aceleiaşi unităţi sintactice, diferite voci şi adresându-se uneori, compătimitor, personajelor. Această naraţiune ba la persoana a II-a, ba la prima ori, mai rar, la a III-a, acest amestec bine controlat al perspectivelor conferă textului numai ritm şi imprimă lectorului o anumită atitudine faţă de personaje. Mirela nu mai e o simplă curviştină, căzută în păcat încă de tânără şi devenită victimă a bărbaţilor laşi, care o părăsesc după ce îi lasă în grijă plozi din flori, ci şi o năpăstuită a sorţii, un om care merită toată mizericordia datorită condiţiei sale inevitabil precare. Sărăcia, compromisurile pe care se vede nevoite să le facă pentru a supravieţui nu mai sunt urmări fireşti ale unui comportament nu întru totul ortodox, ci date prescrise destinului ei de perdantă, de pe urma căreia toţi profită, pentru a o înjosi fără preget cu proxima ocazie: „Nici n-ai fi simţit osteneala, Mirelo, abia sărită de douăj’ de ani, zveltă, făcută, cu carnea tare pe tine, şi tocmai scăpaseşi de Ticuţă, încât tot ce ţi-ar fi lipsit ar fi fost un soldat sau un ofiţer dintre şantieriştii ăia care nu mai pridideau să rânjească la ea şi s-o ciupească de buci. Păi, nu doar din pricina asta îţi era bine şi nu simţeai osteneala, da’ nici nu se compară, Mirelo, ce-i acum cu ce era atunci”. Ei bine, nici nu deschizi bine cartea şi pricepi că atât Mirela, cât şi Rafael, personajele principale ale acestui eşec unanim, „mirii nemuririi”, cei care încearcă să-şi afle liman tocmai în înnobilarea suferinţei, sunt adevăraţi arhangheli ai mizeriei, sfinţi martirizaţi permanent, faţă de care atitudinea auctorială este una pe cât de pioasă, pe atât de neconvenţională, de vreme ce nu pierde prilejul de a dubla mereu poezia înaltă, spirituală a suferinţei autentice de latura sa grotescă, de a da în vileag plăgile supurânde ale unor vieţi situate la limita de jos.
În afara acestui nivel simili-naturalist al textului, totul capătă accente simbolice, de vreme ce personajele par a se înscrie în tipare cvasicunoscute: paznic într-un cămin de copii, provenit tot de acolo, Rafael se simte un prizonier pe viaţă al coşmarului copilăriei, dar este surprins adesea „aşteptând copiii să vină la el”. Acelaşi are obiceiul de a ţine interminabile predici, dintre care unele nu sunt deloc lipsite de adâncimea lor; există ceva mesianic în atitudinea acestui vagabond tragic, care-şi înţelege condiţia, dar are şi orgoliul de a îşi duce crucea până la capăt. „Împărăţia nemuririi e departe; pentru ei, da, că el e asigurat de viaţa veşnică şi n-ar mai avea la ce să-l frământe soarta lor. În definitiv, fiecare se salvează singur, deşi nu-i mai puţin adevărat că nu te poţi salva decât salvându-i pe ceilalţi”. Iată unul din săracii lumii care face din statutul său o monedă poate calpă, dar verosimilă, care să îi asigure accesul la cele sfinte. Cu alura sa de Raskolnicov, de preot păcătos, cum îl percepe şi Mărgărit, cel fascinat de el, Rafael exprimă însă şi mari adevăruri, de coloratură dostoievskiană, din care nu face însă decât un arsenal tocmai bun pentru a-şi susţine martiriul pauperităţii: „Crucea-i în om şi-i chiar omul şi orice ar povesti omul despre el însuşi nu se compară şi nu poate întrece greutatea crucii”.
Pe scurt, Mirii nemuririi ridică la rang de victime ale răutăţii lumiii acest tip de indivizi care se complac, nu fără orgoliu, în condiţia lor, chiar dacă au răbufniri de onoare (Rafael îl înfruntă pe zbirul cartierului, riscând mult mai mult decât ar putea duce, Mirela decide să mai nască un copil, chiar dacă ştie perfect că nu va avea cu ce să îl crească, chiar dacă îl va vinde şi va risipi banii respectivi etc.). Una peste alta, avem de a face cu unul dintre romanele cele mai bune ale anului 2006, care ar putea juca rolul unei răspântii în opera lui Radu Aldulescu.

Marti, Iunie 26, 2007, 07:02 PM 

autografe de sezon
     media: 3.57 din 14 voturi

Marti, Iunie 26, 2007, 06:57 PM 

Gelu Vlaşin
     media: 3.00 din 18 voturi


poet, autorul manifestului deprimist, fondator al revistei Origini Româneşti din Madrid, coordonator al proiectului „Poetry Performance - Videopoeme”, preşedintele asociaţiei hispano-române DIALOG EUROPEAN. Debutează în România literară, nr. 16/ 1999 cu o prezentare făcută de Nicolae Manolescu. Autorul volumelor de versuri: Tratat la Psihiatrie, Ed. Vinea - 1999, Poemul Turn, ASB – Colecţia „Poeţii Oraşului Bucureşti” – 2001, Atac de panică, Editura MLR - 2002, Ultima Suflare – ASB, Colecţia „Bibioteca Bucureşti” – 2005. Volumele de versuri „Tratat la psihiatrie” şi „Poemul turn” au fost publicate şi în format electronic la Editura LITERNET.

Marti, Iunie 26, 2007, 04:18 PM 

Constantin Vică - I Blog te veselit (nr 2)
     media: 4.38 din 21 voturi

Nu mă interesează blogurile care au vreo legătură cu literatura. Adică nu mă interesează: 1. blogurile scriitorilor, 2. blogurile despre cărţi, 3. blogurile colective pe care se publică literatură. Asta nu înseamnă că nu le frecventez: am cam două ore pe zi de citit numai din ele (cum se face pluralul la blog? un blog, două bloguri sau un blog doi bloguri? e neutru sau masculin?). Şi citesc toate comentariile. Pentru că a ajuns să mă intereseze mai degrabă fenomenul social, nu isteriile sau, nu de puţine ori, observaţiile ok ale bloggerilor. Citesc Terorism de cititoare nu să aflu trendurile în lectură, intru pe hyperliteratura nu pentru poezie şi în corpurile româneşti nu mă interesează ce postează Răzvan Ţupa, ci comentariile elevelor înnebunite J.
O altă problemă cu blogurile dedicate literaturii este că rămîn cantonate în formatele tradiţionale (din mediul tipărit) ale textului. Da, există şi excepţii: hyperliteratura e hypertext şi multimedia, unii scriitori au obsesii cu emoticoanele ( Radu Pavel Gheo e campion), alţii pun poze şi clipuri la greu (e.g. Eugen Suman). Dar încă nu văd scriitorul sau cititorul care să utilizeze deliberat, după program, posibilităţile webului 2.0. Blogurile acestea rămîn în continuare un mediu de scriere lineară, o lume finită (pentru că aşa o vrea, inconştient, Autorul). Nu a dispărut Autorul de pe blog, condiţie fundamentală. Nu e aşa deranjant cum ar fi probabil un G. Călinescu blogabil, dar de exemplu Daniel Cristea-Enache nu îşi modifică cu nimic semnătura nedigitală trecînd în mediul numeric. E acelaşi oriunde ar scrie. Iar Internetul nu ne poate primi exact aşa cum suntem. Ne va marginaliza cînd vrem să oferim opera, nu fragmentul, definitivul, nu proiecţiile.
Şi dacă tot am ajuns la probleme, scriitorul fără editor e un blogger pierdut. Trecînd în mediul digital, el uită să-şi „asigure” textul, intervenţiile. Da, despre proprietatea intelectuală e vorba şi despre multiplele moduri de a licenţia un blog. Mulţi nici nu-şi dau seama că-şi asumă responsabilitatea pentru ce scriu, dar ceea ce scriu nu e în proprietatea lor. Ci a celui care le oferă spaţiul de exprimare. Sau pică automat în domeniul public, de unde oricine poate extrage orice şi îl poate trece în proprietatea personală. Dacă mîine aş edita un roman din ceea ce citesc pe bloguri, m-aţi da în judecată? Poate da, dar nu veţi cîştiga.
Oricum literatura română (cititori plus scriitori, şi chiar editori) se mişcă mai bine decît credeam. Dezastru e la blogurile de filosofie, sociologie sau critică de muzică, teatru etc. Ceva tot mai trebuie făcut: romane scrise în module wiki, algoritmi de scriere, mai mult experiment în relaţia cu sunetele, vizualul şi alte medii. Dar asta presupune muncă, iar blogurile sunt oricum făcute să te lenevească. Blogurile, ele singure, nu fac decît prima parte din povestea literaturii. Aş vrea să putem scrie un manual virtual pentru literatura română, o wikipedie locală şi perfectibilă. Sau să vindem cu fiecare volum de literatură un sistem de operare open source . Sau invers. Să scriem colaborativ mai mult, să nu ducem competiţii aiurea într-o lume în care redevenim prestatori de servicii, trubaduri gen, iar nu fişe de lectură pentru istoria literaturii.

Acum topul, după ce m-am răcorit:
1. http://schimbdecarti.wordpress.com/
primul blog de bookcrossing din RO.
2. http://blogs.mail.ru/mail/vakulovski/
blogul lui Mihai Vakulovski, pt ca are toată platforma în rusă. şi nu se schimbă în funcţie de ţara din care accesezi. şi mai ales că arată jalnic grafic, se vede treaba că se joacă acolo.
3. http://www.supliment.polirom.ro/gheoland şi http://www.supliment.polirom.ro/elena
RPGheo şi EVlădăreanu că-s colegi de Supliment şi că nu fac literatură pe blog. sunt doar mişto.
4. http://lazarescu.reea.net/index.html
cred că Florin Lăzărescu a avut primul blog (sau protoblog) din literatura română. păcat că s-a lăsat.
5. http://www.nascutinurss.ro/blog/
că e blogul primei cărţi cu site din RO. na, acum la cîte premii a luat cartea, autorul şi-a cam părăsit blogul. sper să nu fi fost doar un instrument de marketing.
6. http://corpuriromanesti.blogspot.com/
blogul lui ţupa, ăla neprofesional. îmi place pentru că el chiar face experimentele de care vorbeam mai sus.
7. http://aglomerarispontane.weblog.ro/
un blog colectiv, care chiar dacă nu se ocupă de cărţi, are intervenţii minunate la moment. poate fi model pentru blogul de scriitor.
[nu mai am semne, era limită de 4000, pe care am depăşit-o]

Constantin Vică/ Kostea
locuiesc de cînd mă ştiu lîngă gări şi construiesc, recent, un blog: http://www.supliment.polirom.ro/kostea/
plus un proiect de făcut pe http://www.copyleft.ro/
email: copyleft.ro@gmail.com

Marti, Iunie 26, 2007, 04:10 PM 

îmi sorb cocktail-ul şi totul devine limpede (SGB)
     media: 4.06 din 16 voturi

dacă m-ai strânge-n braţe mi-ai impregna inima
ta sub coaste

tu ştii să te fereşti
de aia chiar nu intri singură
intr-o măcelarie
nici în bmw-ul care te duce oricum
si oricand acasă

ultimul tip
ultimul răcnet
al meu
încă din pântece
mama înghiţea monede
ca să am o naştere
oarecum fără complicaţii
dar
(în nouă luni cât poţi să faci?)
dacă m-ai strânge în braţe
mi s-ar rupe
că pleci
şi pleci

călcând cu tocurile alea
accelaraţia

Marti, Iunie 26, 2007, 03:53 PM 

nr 176, 21 iunie 2007 (Dilema Veche)
     media: 4.88 din 17 voturi

Pana mea, încă o revistă...

Un semn în plus că literatura românească este tot mai încăpătoare, mai variată şi mai dinamică este şi faptul că, în ciuda lipsei de audienţe publicistice (reduse, în cea mai mare parte, tot la fondul comun de scriitori-cititori), încă mai apar reviste. Cea mai nouă revistă de literatură este Pana mea, un fel de Şi Mai Noua Literatură, în măsura în care vîrsta scriitorilor care colaborează aici pare să nu aibă limite inferioare, mulţi dintre aceştia fiind debutanţi (sau nici măcar) şi, în majoritate, poeţi. Ca să preiau un clişeu de marketing, Pana mea (un alt proiect aparţinînd neobositului Un Cristian) este o revistă literară de nişă: scriitorii foarte tineri scriu despre ei înşişi, îşi afişează e-mail-urile, au blog (http://pm. ablog.ro), sînt înfrăţiţi cu revista web tiuk! într-o încercare de a fluidiza cît mai mult comunicarea dintre ei şi cititori/alţi scriitori. Pana mea este, dacă vreţi, interfaţa de hîrtie a unui site literar unde scrie şi este invitată să scrie junimea literară a momentului. Marele neajuns al revistei este că pare o revistă făcută de ei pentru ei, cumva autosuficientă, dar să nu fim cîrcotaşi, este o revistă de generaţie şi, cel mai important, lucrurile demne de citit sînt mai multe şi mai atractive decît în revistele literare consacrate (avem în acest moment cîteva zeci de reviste literare fantomă, moarte de mult şi lăsate să bîntuie prin peisajul ruinat al publicisticii culturale). Iată ce am citit cu plăcere în nr. 2, pe iunie: ancheta „De ce migrează autorii de la o editură la alta?“, împărţită în două: pentru editori şi pentru scriitori consacraţi şi nedebutaţi (editorii ar trebui să citească cu atenţie ce spun scriitorii care, însă, ar trebui să fie ceva mai destinşi şi mai puţin fatalişti, că doar sînt tineri, ce pana mea!), topuri ale blogurilor literare (citez din articolul lui Constantin Vică: „Scriitorul fără editor este un blogger pierdut. Trecînd în mediul digital, el uită să-şi asigure textul, intervenţiile. Da, despre proprietatea intelectuală este vorba şi despre multiplele moduri de a licenţia un blog. Mulţi nici nu-şi dau seama că-şi asumă responsabilitatea pentru ce scriu, dar ceea ce scriu nu e în proprietatea lor. Ci a celui ce le oferă spaţiul de exprimare. Sau pică automat în domeniul public, de unde oricine poate extrage orice şi îl poate trece în proprietatea personală. Dacă mîine aş edita un roman din ceea ce citesc pe bloguri, m-aţi da în judecată? Poate da, dar nu veţi cîştiga.“), ultimele două scurte interviuri (cel puţin aşa spune poeta) ale Angelei Marinescu (de citit măcar fragmentul în care vorbeşte despre relaţia cu Mariana Marin), proză de Ştefania Mihalache (mai bună decît romanul de debut) şi de Alexandru Vakulovski (tot aia), poeme de Marius Ianuş, Dan Sociu, hose pablo ş.a., cronici de Bogdan Creţu şi Cosmin Ciotloş (atenţie la băieţii ăştia, sînt buni), o scrisoare pentru Sorin Stoica a Ioanei Morpurgo (din păcate, spiritul minunatului scriitor care a fost Sorin Stoica deja s-a pierdut, acel amestec de generozitate, toleranţă, talent, umor, bun-simţ şi modestie pare astăzi o imposibilă ciudăţenie), continuă topurile cărţilor de proză şi de poezie românească (pe decenii) alcătuite de scriitori (în acest număr, Octavian Soviany şi Radu Vancu), un interviu inedit cu Gheorghe Crăciun luat de M. Vakulovski în iarna lui 2001, cu multe afirmaţii pe care scriitorul şi le-a revizuit între timp.

Marius Chivu

http://www.dilemaveche.ro/index.php?nr=176&cmd=articol&id=5968

Marti, Iunie 26, 2007, 02:26 PM 

Cosmin Ciotloş - Agresiuni. Digresiuni (C. Rogozanu)
     media: 4.33 din 12 voturi

C. Rogozanu – Agresiuni. Digresiuni, Ed. Polirom

Se întâmplă cu cronicile literare ale lui C. Rogozanu – şi ale nimănui altcuiva – cam ceea ce trebuie sa se fi petrecut cu epigramele mereu tăioase ale anticilor latini. Nu că şi-ar pierde actualitatea, nu că s-ar dovedi cumva inexacte, nu că ar fi altfel înţelese între două coperte faţă de trecătoarele foi A 3. Doar că devin – prin forţa lucrurilor şi prin forţa autorului – fapte de stil. Fapte de atitudine, fapte de personalitate. Nu vorbe...

Marti, Iunie 26, 2007, 02:15 PM 

cât se vinde?
     media: 5.00 din 16 voturi


Ionuţ Dascălu şi un cristian

o vindem noi cumva!

Marti, Iunie 26, 2007, 02:09 PM 

Cosmin Ciotloş - Dumitru Micu
     media: 4.47 din 15 voturi

Pana mea pregăteşte nr 3

Marti, Iunie 26, 2007, 01:26 PM 

Bogdan Creţu
     media: 4.79 din 14 voturi

“Voi fi o carte legată în propria-mi piele”


Întreaga poezie a lui Ioan Es. Pop (de reluat musai în recenta antolgie apărută la editura Corint , no exit) e de citit ca un scenariu, căci autenticitatea s-a mutat la nivelul scriiturii, ea echivalând cu un gest de consecvenţă cu acest construct textual care este persoana I.
În pofida aparentului minimalism, poezia lui Ioan Es. Pop nu cultivă prozaismul, ci investeşte destul patos în clonarea unei stări de anxietate care are toate datele pentru a fi convingătoare şi emoţionantă; iată debutul unui poem, olteţului 14, camera 305, nu întâmplător situat chiar în deschiderea Ieudului fără ieşire, care are menirea de a contura un ton şi o atmosferă pe care ulterior le vom recunoaşte cu uşurinţă, căci autorul scrie, cu rare excepţii, un unic, amplu, text: “ca o amară, mare pasăre marină/ nenorocul pluteşte peste căminele de nefamilişti/ din strada olteţului 15.// aici nu stau decât cei ca noi. aici/ viaţa se bea şi moartea se uită”. Aceasta fiind formula, Zoli, Mircea Zubaşcu şi alte instanţe care bântuie tragic prin poezie nu sunt decât voci ale aceleiaşi litanii, care numai din prostie pot fi identificate cu prototipurile reale (ilustru rămâne exemplul unui profesor de română din Ieud, care citea în volumul autorului o denigrare la adresa satului); ei devin alter-ego-uri sau simple pretexte pentru o anumită dramatizare a poemului. Avem de face însă nu cu un joc de-a virtuozitatea, nu cu o pricepere de ventriloc, ci cu o asumare existenţială a actului scrierii. De altfel, un text exemplar, cu care se deschide volumul Porcec, iov. iova. iona. ion, readuce în discuţie, cu vizibilă luciditate, aceeaşi arzătoare problemă a scrisului: textul nu este un facil artefact, care, folosit corect, reproduce realul, ci unul care îl creează sau, mai precis, îl anulează şi se identifică prompt ca unică sursă de trăire: poetul trăieşte prin intermediul textului, îşi inventariază stările cărora chiar discursul le dă naştere: “scriu greu. vâr creionul în piele până unde/ dau sub ea de mine. scriu cât de adânc simt eu că trebuie să scriu./ zgârii ţesuturile, scormonesc în vene, râcâi în os pân-aud/ grafitul cum îi trece prin sicriu”. Evident, “scrisul e dureros”, căci presupune autolivrarea necondiţionată în text (punerea gâtului “între poem şi cauza sa”, cum sună un vers memorabil al lui Ion Mureşan), astfel încât poetul nu mai e decât “o carte legată în propria-i piele”.
În Pantelimon 113 bis anumite scenarii lugubre, sumbre amintesc cumva de Danilov, dar aduc în prim-plan problema omului confruntat cu propria moarte. “Numai moartea naşte puterea”, constată pe propria-i conştiinţă (că piele nu pot spune) poetul, care a găsit calea către propria abisalitate înspăimântătoare şi de aceea poate împărtăşi celorlalţi dramatica înţelepciune: “dacă omul ar vedea ce adâncime are,/ ar muri pe loc. dar omul// locuieşte în afară şi bine face”. Tocmai poezia este una din metodele de a locui în sine însuşi, până la ultimele consecinţe: poezia şi beţia, care capătă, ca la Ion Mureşan, semnificaţia de anticameră a morţii. “Cine scrie, scrie din neputinţă”, la fel cum cine bea tot din neputinţă bea. Dar cât de frumoasă e această neputinţă, semn al înţelegerii, căci, într-un astfel de scenariu, poezia, etilismul, deşi apăsătoare, salvează spiritul, chiar dacă pot pierde pe drum liniştea. Ele împacă nu cu viaţa, ci mai ales cu moartea.
În Petrecere de pietoni autorul nu îşi mai ţine sub papuc flerul ludic, dar nici nu îl lasă de capul lui, ci îl face chezaş al aceleiaşi probleme, pe care are însă rostul de a o relativiza sau măcar de a o bagateliza, fără a-i răpi totuşi dramatismul subiacent, care reprezintă atitudinea lirică a poetului în faţa unui real din porii căruia moartea musteşte la tot pasul (“nu-i nici o metafizică în asta”, ne-ar avertiza autorul însuşi). Preluând formula dedublării (undeva pop şi pop se subminează reciproc), poetul se joacă, grav, deşi tonul pare ghiduş, cu propriu-I inconfort: el se autoproclamă victimă a sa, totul ţinând însă de un hazard ironic, discret susţinut retoric, ca într-un şlagăr de concentrare: “înainte de execuţie, el şi călăul lui/ purtară o discuţie de o nesfârşită tandreţe./ îi spuse că era din nord,/ celălalt îi spuse că avea şi el rude acolo./ unde anume? păi în şomcuta mare. ei, şomcuta mare, păi el făcuse acolo liceul./ în şomcuta?/ chiar în şomcuta.// bine, dar eu mă trag din vărai./ şi tatăl meu se trage din vărai./ din văraiul de lângă şomcuta?/ din singurul vărai care există,/ din văraiul de lângă şomcuta.// ei, dar pe tatăl dumitale nu l-o fi chemând chiar pop./ ba da, pe tata îl cheamă chiar pop/ şi s-a născut chiar în vărai/ şi are 73 de ani, deci s-a născut/ chiar în 1930.// nu există doi să se fi născut în vărai/ în 1930 şi să se numească pop./ fireşte că nu, singurul pop/ născut în vărai în 1930 e tatăl meu.// puţin probabil, zice ăla, e tatăl meu/”. E limpede că similarităţile cnduc la ipostaza identităţii celor doi oponenţi. Textul aminteşte cumva de scenariile puse la cale de poetul Matei Vişniec în tinereţe lui şi pune în pagină, cu mijloace simili-teatrale, acelaşi clasic blestem al fiinţei umane, de a-şi fi şi victimă şi călău. Acceptarea ţine de legile firescului, astfel încât textul se sfârşeşte într-un registru al banalului, potenţând esenţa duală la care poetul este complice, transformând-o în spectacol – semn de împăcare.Ioan Es. Pop este unul dintre marii poeţi contemporani, unul din rasa rară a acelor poéts maudits, care a găsit în scris “acea unealtă mai potrivită pentru sperat şi disperat”.

Marti, Iunie 26, 2007, 01:21 PM 

Emil Brumaru - ancheta nr 2
     media: 4.36 din 11 voturi

Fluturi din pandişpan

Am debutat editorial destul de tîrziu, şi nu numai din cuza mea. Eram deja la ţară, la Dolhasca, medic la un spital rural. Tocmai îmi cumpărasem o maşină de scris portabilă, Consul. La mine venea, din Iaşi, un vechi prieten, Adi Cusin. I-am batut la maşină un volum pentru Ed. Tineretului, A fi. El, entuziast, mi-a dus şi mie un volumaş şi l-a lăsat la biroul de înregistrare a manuscriselor primite. Mapa cu versuri a fost pusă într-un dulap. Norocul meu a fost că s-a angajat un nou redactor, Nicolae Oancea, care a luat, pur şi simplu, ca proaspăt venit, un teanc de manuscrise şi m-a dibuit pe mine. Mi-a scris. Şi am început să aştept să apară. Nu era vorba de nici o modificare. Au trecut vreo 3 ani, cartea nu mai apărea. Între timp am facut cunoştinţă cu „Gupul Oniric” (Dimov, Ţepeneag, Mazilescu, Vintilă Ivănceanu etc.) Dimov a făcut un nou aranjament al versurilor şi a început să-i ameninţe cu bătaia pe cei de la editura Albatros acum (se schimbase numele editurii!) Dupa 3 ani am primit un telefon de la şeful editurii: cartea apare, dar trebuie să-i schimb titlul, altfel nu! Asta o dorea cineva de foarte sus! Titlul meu era Fluturii din pandişpan. Enervat, exasperat, le-am spus ca nu dau alt titlu, sa-l dea ei! Şi aşa mi-a aparut volumul de debut, Versuri, în 1970. Pe urmă lucrurile au curs oarecum lin. L-am cunoscut pe Florin Mugur, lucra ca editor la Cartea Românească. Au fost doar două hopuri. Primul în 1980, cînd am scos Dulapul îndăgostit. Alex Şetfănescu, cel care mi-a făcut postfaţa şi mi-a sugerat şi titlul, după cel al unui poem din carte, speriat de Florin Mugur, a îceput să mă convingă să dau alt titlu. De data asta nu am renunţat. Al doilea cu Ruina unui samovar, în 1983. Aici Tamara Dobrin a trebuit să fie convinsă că în poezia unde spuneam „De dimineaţă pînă seara/ Visez la şoldul tău Tamara...” nu-i vorba despre ea... Şi că „Avionul dă din bombă/ Însă nimeni nu sucombă...” nu-i împotriva luptei pentru pace... Volum a fost cît pe ce să fie interzis din cauza titlului!!! Ruian unui samovar era scris iniţial, pe copertă, cu cuvintele unul sub altul, în acrostih ieşea RUS!!! S-a reluat coperta şi au fost scrise cuvintele în şir... Am trecut peste schimbarea cuvintelor din mai toate cărţile. Reparata cea cu trei sîni a rămas doar cu doi! În loc de „latrina” mi s-a pus „firidă” etc. etc. Chiar în loc de Reparata a trebuit să pun Leopolda! Şi cîte altele, pe care mă plictisesc să le mai enumăr... După Versuri, toate volumele au fost publicate la Cartea Românească. Din 1983 pînă în 1998, deci 15 ani, cînd am reapărut la Nemira, nu am mai publicat în volum. Nu mai aveam încredere în versurile mele... Pe urmă, după 2003, cînd a doua soţie a divorţat şi a plecat în America, am reînceput... Am avut şi după 89 destule aventuri editoriale... În ultimul timp m-am fixat pe Polirom şi Cartea Romînească, antologiile apărîndu-mi însă la Cartier... iar Infernala comedie la Brumar...

Marti, Iunie 26, 2007, 01:17 PM 

white noise (http://whitenoise4ever.blogspot.com/)
     media: 3.44 din 18 voturi

Top blog literar [greu de stabilit ce înseamnă exact literar]:

1. Terorism de cititoare http://luciat.wordpress.com/ - un blog despre cărţi, un spectacol al inteligenţei; simply the best!
2. Masa pustie http://masa-pustie.blogspot.com/ - broderii pornind de la o carte, amintire, senzaţie; de câteva zile, a mai apărut un autor; ce se va schimba? ce va fi la fel?
3. rainbow books http://rainbowbooks.mostly-harmless.ro/ - Ionuca şi cărţile ei, nonconformism şi prospeţime.
4. Bookblog http://www.bookblog.ro/- un foarte bun ghid prin jungla editorială
5. UnderWay http://underway.wordpress.com/ - un blog cu mai mulţi autori, despre subiecte interesante: cărţi, rock, ecologie
6. Vasile Gârneţ http://www.contrafort.md/vasilegarnet/ - dacă vreodată o să vă pierdeţi încrederea în poezie, aici e locul unde o puteţi recâştiga.
7. Jurnalul Dumnezeului ales al Nepalului http://www.gavagai.ro/blog/- gavagai şi Nepalul său, adică al nostruJ
8. o’connors o’pinion http://www.seahorse-design.com/wordpress/ - mai mult decât un blog literar, un site despre toate cele...
9. Tritonic News http://tritonicnews.blogspot.com/ - despre cărţi & promovarea lor
10. citesc...scriu...uneori http://spranceana.blogspot.com/ blogul lui Vitalie Sprînceană

Îmi dau seama că am lăsat pe dinafară bloguri pe care le citesc zilnic: Colierul de perle al bunicii http://michaelhaulica.wordpress.com/-
Poiana lui Mayuma http://mayumablog.weblog.ro/ şi altele

Marti, Iunie 26, 2007, 02:24 AM 

Iulia Balcanaş - CASTEL(L)E COTIDIENE (nr 1)
     media: 4.12 din 16 voturi

Manuel Castells vorbea in urma cu ceva timp (prin 1997 daca nu ma insel) de “societatea retea”, un rezultat al convergentei dintre explozia IT, restructurarea capitalismului si miscarile social culturale ale anilor 60-70, incepand cu feminismul si ecologismul. Ca si trasaturi distincte ale societatii retea, Castells aminteste economia informationala si globala, in sensul ca aceasta depinde intr-o mai mare masura de informatie decat de forta de munca si functioneaza simultan la nivel planetar, retele organizationale, polarizare si excluziune sociala, aparitia asa numitilor “flexi-workers”, cultura realitatii virtuale (dezvoltarea unui mod de relationare bazat pe o simbolistica flexibila si efemera) puternic sustinuta de tot ceea ce inseamna segmentare, precum si dizolvarea politicului in mass media. De asemenea, Castells isi sprijina teoria in alte doua concepte la fel de inedite (si greu traductibile as adauga eu, motiv pentru care n-as vrea sa induc in eroare printr-o traducere proprie inoportuna): “timeless time” si “the space of flows”.

Pornind de la aceasta teorie, as spune ca ne indreptam spre (daca nu suntem deja in) o noua etapa a productiei si respectiv consumului literar: reteaua. Ii putem spune chiar “reteaua literara”, dar eu as apela mai degraba la o metafora ceva mai graitoare: panza de paianjen.
Daca pana nu de mult trasam cu destula usurinta o linie dreapta de la autor la cititor, cu o scurta halta pe la critici si pe la editura, iata ca acum un mix din ce in ce mai straniu de curente, atitudini, personaje si decoruri face ca tot ceea ce presupune productie si consum literar sa arate ca o uriasa panza de paianjen. Chiar as vrea sa pot indica cu prezicie unde anume e cititorul, dar e imposibil... e si autor si editor si difuzor si critic si carte si film si muzica si imagine...
Asadar, cititorul a murit, traiasca cititorul....sau mai bine zis consumatorul. Eu asa i-as zice acum, si ca sa imi sustin ideea haideti sa facem un scurt experiment. Cand ati descoperit ultima oara pe cont propriu o carte sau un autor? Fara recomandari convergente din presa, de la prieteni sau de pe net. Din momentul in care literatura a devenit ceva “popular” si “glamourous”, societatea retea ne-a transformat din cititori in consumatori. Exemple? Cat cuprinde...as incepe cu Coelho si as incheia cu recenta colectie “Cotidianul”.
Inainte, insa, as vrea sa punctez urmatorul lucru: nu ma refer la exceptii, discut strict despre majoritate. Da, exact...majoritatea aceea de care fugim de cele mai multe ori si de care incercam sa ne distingem prin lecturi, de exemplu...sau mai bine spus « obiceiuri de consum ». Poate trist, poate utilitarism pur, dar cultura a coborat in strada, s-a infoiat bine pe rafturi si iata cum Cenusareasa a devenit o starleta de Hollywood. Exemple? Carti memorabile transformate in cosmaruri cinematografice.
Sa revenim totusi la consumator. Ziceam inainte de colectia lansata de Cotidianul. O initiativa laudabila cu efecte atat de perverse (sociologic vorbind)... ma uit in jur la amici, prieteni cunostinte....80% dintre ei achizitioneaza cu regularitate Cotidianul de miercuri, 50% incearca sa termine o carte in medie la doua saptamani, 10% le termina saptamanal si bineinteles, sunt si cei care nu citesc aproape nici o carte, dar au o biblioteca impresionanta....si impersonala. Si iata cum majoritatea celor cu un venit cel putin mediu, cu un nivel de educatie mediu spre ridicat si cu pretentii intelectuale ajung sa citeasca aceleasi carti, la fel cum, probabil, folosesc acelasi sampon si gel de dus. Simt revolta exceptiilor...”eu l-am citit pe Capote de mult”, “eu l-am citit pe McEwan in engleza”.... so what??? E adevarat, nu esti un simplu punct al panzei de paianjen posesor de coordonate specifice, esti un nod si sustii intreaga structura.

Marti, Iunie 26, 2007, 01:47 AM 

Iuliana Dumitru
     media: 4.09 din 22 voturi

Vechi maeştri, noi provocări (nr 2)

Am avut ocazia să-mi reconfirm părerea bună despre colecţia Ficţiune fără frontiere coordonată de Gheorghe Crăciun, Paralela 45, în urma uneia dintre cele mai savuroase lecturi cu care m-am delectat în ultima vreme; ar fi, să zicem, trei tipuri de cărţi cu care mă înfrunt/confrunt: cele care zac latente în bibliografiile de facultate şi-mi încarcă biroul, aşteptând momentul (re)activării (căci toate sunt necesare şi nu puţine spectaculoase), cele pe care le citesc „de bunăvoie şi nesilită de nimeni” (dar cu un scop anume) şi „experimentalele”, cu pură voie bună şi completă deschidere sau neruşinată transparenţă, pregătită să mă aştept la imprevizibil. În ultima categorie găsesc eu să încadrez cărţile colecţiei amintite - cărţi şi autori nu de puţine ori obscuri, în faţa cărora ai senzaţia (justificată) că eşti chiar primul venit; calci pe cărări nebătute, dacă nu iniţiezi tu însuţi cărarea. Alt lucru demn de apreciat este (încă) absenţa imaginii ostentativ comerciale a acestor cărţi, de unde li se poate atribui o anume discreţie – în prezenţă şi în text (chiar şi atunci când e vorba de îndelung cenzuratul William Burroughs, să zicem).
Revin la romanul (luat în sensul cel mai larg) care mi-a uimit dimineţile, Vechi maeştri („comedie”) de austriacul Thomas Bernhard (1931–1989). Povestea, în măsura în care se poate considera că există, e simplă, aparent închisă: Reger, muzicolog erudit, vizitează de peste treizeci şi şase de ani, din două în două zile, Kunsthistorisches Museum, pentru a privi, aşezat pe aceeaşi bancă din sala Bordone, Bărbatul cu barba albă al lui Tintoretto. Desfăşurarea narativă se întinde pe aproximativ o oră şi cuprinde redarea, aproape complet digresivă, a unor concepţii şi păreri tranşante, generalizatoare despre artă, societate şi „viaţă” ale lui Reger, prin ochii unui narator-confident, Atzbacher. Ideile sunt expuse într-un neobosit flux discursiv, fără capitole sau paragrafe, în stil indirect (foarte) liber, şi au un caracter voit polemic, chiar gratuit polemic până la pamflet, până la nejustificat, de unde şi umorul ingenios. E o acuitate verbală extraordinară, construită preponderent pe – surprinzător – tehnica repetiţiei obsesiv-naive: Tot încearcă vienezii să-i convingă pe cei din Burgenland că ţinutul lor e frumos, fiindcă vienezilor le sunt dragi murdăria din Burgenland şi stupizenia din Burgenland, fiindcă lor murdăria din Burgenland şi stupizenia din Burgenland li se par romantice, fiincă în felul lor vienez sunt nişte perverşi. Pur demonstrativ, până la absurd, se desfăşoară şi polemica faţă de Heidegger (printre alţi „vechi maeştri”), urmărind aspecte casnice de un grotesc irezistibil şi nicidecum vreun argument al filosofiei germanului: Heidegger se dă jos din patul lui, se vâră din nou în patul lui, Heidegger doarme, se scoală, îşi trage nădragii, îşi pune ciorapii [...]. Căci totul la Heidegger m-a indispus întotdeauna, nu numai scufia de noapte de pe cap şi izmenele de iarnă ţesute în casă de pe soba încălzită chiar de el [...], totul la acest om tragicomic mă dezgstase, mi-era de ajuns să citesc doar un rând din Heidegger, ca să fiu dezgustat etc.
L-aş numi un roman-joc, din care trebuie luată în serios cel puţin „scriitura”; textul în sine vorbeşte de la sine, dincolo de orice limite impuse de conţinutul ideatic – argumentele lipsesc de cele mai multe ori, explicaţiile sau legăturile logice, ceea ce îţi asigură o incursiune neconvenţională şi fără consecinţe „periculoase” - dacă accepţi jocul - în lumea plină de monomanii socio-artistice ale personajului. L-aş mai numi drept unul dintre marile romane mărunte ale „zilelor noastre” şi probabil îl voi uita nu peste multă vreme, însă îi intuiesc prospeţimea verbală la re-lectură, întrucât nu mizează pe „poveste” (iar povestea e tocmai cea pe care ai reţine-o în mod obişnuit).

Marti, Iunie 26, 2007, 01:42 AM 

Gelu Vlaşin - Jurnal de bord(ură)
     media: 2.94 din 15 voturi

Şuturi în fund şi literatură la rotisor

„Suntem nişte decrepiţi manipulabili, machiavelici şi debusolanţi” marâiau literaţii furioşi din zona nordistă (Cluj, Bistriţa, Maramureş, Sibiu) la marcarea primului şi de altfel unicului gol în poarta sudiştilor amalgamaţi (Bucureşti, Botoşani, Iaşi) la partida de fotbal susţinută în Mănăştur şi încheiată la egalitate (1-1) cu ocazia „Colocviului Tinerilor Scriitori”, ediţia a doua, organizat de către USR – filiala Cluj în perioada 3-4 mai 2007. O grămadă organizată, cu nume sonore şi atitudini revanşarde, cu „povara” bine studiată a unor cărţi mai mult sau mai puţin de succes, a dat năvală în oraşul transilvan cu multă vervă şi cu mare interes. În primul rând pentru ca nimeni nu prea ştia cum se vor desfăşura evenimentele chiar dacă programul a fost anunţat cu multă vreme înainte. În al doilea rând pentru că numărul participanţilor a fost impresionant – în jur de 90 de tineri scriitori. Şi nu în ultimul rând pentru că majoritatea tinerilor scriitori s-au pronunţat aproape unanim împotriva instituţionalizării literare. Cu toate eforturile organizatorice, Irina Petraş, preşedinta filialei Uniunii Scriitorilor din Cluj n-a reuşit să facă faţă unei situaţii atât de complicate, părăsind locaţia încă din start, spre stuperfacţia celor prezenţi care se vedeau puşi în situaţia de abandon. De fapt, declaraţia de intenţie a fost respectată: „Am încercat să pregătim oarecum locul, dar greul Colocviului cade în seama tinerilor înşişi. De ei depinde cât de serioase vor fi dezbaterile şi în ce măsură îi vor reprezenta.” Într-adevăr, dezbaterile au fost mult mai active şi atractive pe holurile Muzeului de Artă din Cluj sau în timpul meselor decât în sala pusă la dispoziţie de amfitrioni, sală în care moderatorii anunţaţi – Bogdan Creţu, Alexandru Matei şi Andrei Terian s-au expozat în faţa unui auditoriu care pe masură ce trecea timpul devenea din ce în ce mai … diluat. În cele din urmă s-au desemnat şi premianţii acestei ediţii a colocviilor prin votul solicitat fiecărui participant, prin mail, cu câteva săptămâni înainte de deschiderea oficială. Cei mai de notorietate scriitori au fost, în ordinea voturilor obţinute: Dan Sociu, Dan Coman, Andrei Terian, Marius Ianuş, Dumitru Crudu. Cum era de aşteptat, Marius Ianuş a contestat imediat valabiliatea votării susţinând că este convins de manipularea tinerilor de către USR şi de intruziunea unora care nu ar fi avut ce să caute la aceste colocvii pentru că nici măcar nu sunt scriitori. Până una alta cei de la Cluj au editat deja Caietele Colocviului în condiţii grafice foarte bune, cu poza, cv si text pentru fiecare participant, si au in pregatire o antologie intitulată “Literatura tânără 2007”, care urmeaza să apară in iunie.

(foto - Gelu Vlaşin, Marin Mincu, Şerban Axinte, Cosmin Perţa)


Despre cenacluri şi alte păsări călătoare


La Muzeul Literaturii Române încă mai rezistă eroic un cenaclu care altădată a fost vârful de lance al zaburdalnicelor ego-uri din literatura tânără: Euridice, condus de Marin Mincu. Din când în când se mai întâmplă să resurciteze şi să galopeze proaspăt. S-a întâmplat în luna lui mai. De două ori. Prima dată prin apariţia poetului V. Leac – omul spectacol şi recitalul fulminant care îţi taie respiraţia. Respiraţie n-a mai avut nici Marin Mincu supărat evident pentru prestaţia semi-bahică, salingeriană a lui V. Leac şi pentru dialogul virulent pe care acesta l-a provocat în momentul în care a fost catalogat drept…”avangardist” al generaţiei douămiiste. Pus în situaţia de-a rămâne fără bani de întoarcere în urma refuzului pentru decontarea cheltuielile de transport, V. Leac a încercat să-şi argumenteze cât mai plastic poziţia gesticulând cu evlavia spre deliciul asistenţei dar având un sprijin şi din partea lui Dan Sociu care i-a luat apărarea în public - primind şi el, la rândul lui o “mustrare cu avertisment” din partea lui Marin Mincu după un schimb de replici foarte acide. Lucrurile s-au liniştit în cele din urmă iar V. Leac, după o incursiune “la rogojini” în compania susţinătorilor înflăcăraţi s-a reîntors pe tărâmurile arădene ca să va vadă ce se mai întâmplă cu “Celebrul Animal”. Altfel s-au petrecut lucrurile în ultima şedinţă a cenaclului din luna iunie când şi-au făcut apariţia într-o sală devenită neîncăpătoare poeţii clujeni Ştefan Manasia şi Andrei Doboş căzuţi într-o “levitaţie” poetică destul de generoasă. Ştefan cu relatările discursive despre nişte personaje deja de legendă: bujan, felvinţi sau cadmos iar Andrei cu fragmente din volumul de debut care-o să apară în curând la Editura Vinea. Normal, cum se întâmplă de obicei în lumea bună şi boemă comentariile cele mai pertinente s-au făcut pe terasă la muzeu apoi la castel ca să eşueze inevitabil în zona hotelului banatul unde Claudiu Komartin s-a lansat în discuţii aprinse cu Dan Sociu, sgb, Vasile Ernu, Diana Geacăr, Alex Goldiş, Adina Zorzini şi...alţii. A doua zi ne-am reîntâlnit în formulă aproape intactă în Club A unde Vakulovski îşi lansa noul roman: Bong, la aceiaşi oră în care pictorul Vasile Anghelache îşi vernisa expoziţia la Galeriile Simeza în compania scriitorului Liviu Ioan Stoiciu iar Cosmin Perţa îl sechestra pe Andrei Doboş în redacţia revistei Cuvântul ca să-l corupă la o lectură în avanpremieră în timp ce Cristina Cornea deja se gândea la concertul din 14 iunie la Green Hours în duet cu Anca Parghel. Ajuns acasă am revizuit fotografiile de la Festivalul de literatură “Armonii de primăvară” din Vişeu cu premiantul Andrei Doboş în prim plan şi Claudiu Komartin tăvălindu-se în iarba de la borcut în Valea Vinului, acasă la Cosmin Perţa. Cam asta este povestea primului videopoem komartinic apărut după lupte seculare pe blogul meu alături de ciclul videopoemelor deprimiste. Pe bune, merită văzut: http://geluvlasin.blogspot.com

Marti, Iunie 26, 2007, 01:26 AM 

Mădălina Ghiu (Cartea Românească) - "De ce migrează autorii de la o editură la alta?" (anchetă, nr 2)
     media: 4.15 din 13 voturi

Mi-ar fi plăcut să pot răspunde la întrebări, enumerând „autorii Cartea Românească”
şi mărturisind eforturile făcute pentru a-i păstra. De asemenea, mi-aş fi dorit să vă
explic migraţia editorială a autorilor români, expunând nu doar motivele pecuniare sau cele de difuzare.
Dar este greu să dai răspunsuri riguroase într-un domeniu editorial tânăr – literatura română postdecembristă – care încă face firave studii de piaţă şi depinde de o literatură în formare - tributară unui bagaj (mai degrabă cutie a Pandorei) genetic sărac şi unor modele deseori inaccesibile - şi de un public-cititor insensibil la eforturile creatoare ale scriitorului român.
În domeniul editorial, nu avem bibliografie. Poate doar una romanţată, care ţine de legendele folclorului urban. Se spune că marile edituri pretind de la autorii lor exclusivitate. Se mai spune că, pentru a nu-i pierde, investesc în ei sume mari. Se spune că Gide l-a refuzat pe Proust, că Houellebecq are tiraje fabuloase, că Balzac scria romane „noir”, că Jack London îşi număra cuvintele, că J.K. Rowling va fi nevoită să-l ucidă pe Harry Potter, că Eminescu aştepta telegramele Havas, ca să scrie de meserie, că Mateiu Caragiale aştepta moştenirea, că Marin Preda îşi ridica drepturile de autor cu valiza, că Radu Aldulescu e scriitor profesionist… Se spune că editori cu suflet mare acordă burse de creaţie şi sunt alături de autorii lor la nevoie. Că nu se poate trăi din scris pe piaţa românească de carte, opacă la valorile proprii.
Nu ştiu mai nimic despre vânătoarea de autori cu potenţial succes de public sau de critică, despre atragerea autorilor talentaţi, „serioşi”, charismatici, capabili
să-şi promoveze Cartea. O carte cu „miză”, cu „poveste”, accesibilă şi publicului larg, impecabilă stilistic pentru critică. O carte care să conţină dozele necesare de: sex, politic, social, „psihologic”, dialog, început şi sfârşit.
Ştiu doar o poveste adevărată despre o carte care nu va apărea, pentru că, asupra unuia dintre autori, o mare editură deţine exclusivitatea, prin contract, iar moştenitorul celuilalt autor nu doreşte să publice sub sigla respectivă. Fiind o carte de interviuri, singura soluţie ar fi să se publice întrebările la o editură, iar răspunsurile - la cealaltă…
Mădălina Ghiu (foto Mihai Cucu)

Marti, Iunie 26, 2007, 01:16 AM 

Claudiu Komartin
     media: 3.30 din 27 voturi

Black Butterfly

nu vreau să mă gândesc la oameni
iubirea lor e un fluture negru
cu aripile întinse
care se aşază pe fruntea unui gimnast paralizat

stă zile întregi acolo
îl priveşte în ochi cu tandreţe
îşi înfige trompa în ţesuturile cele mai moi
se amuză ca un copil

îşi înfige trompa şi râde
îşi înfige trompa şi râde

în soarele năucitor.

Vineri, Iunie 22, 2007, 07:28 PM 

lume, lume...
     media: 5.00 din 15 voturi

Citiţi în nr. 176, 21-27 iunie 2007 din

DILEMA VECHE

un super interviu cu Marius Ianuş

3 lei, dom'le!

Joi, Iunie 21, 2007, 10:05 PM 

Andra Rotaru - "De ce migrează autorii de la o editură la alta?"
     media: 4.07 din 15 voturi

anchetă

Ce te-a făcut să alegi Vinea?
Ca orice tânăr din acele vremuri aflat la început de drum şi mai ales nefamiliarizat îndeajuns cu sistemul editorial, nu mă gândeam atât de departe. Vroiam doar să scriu şi îmi era teamă de o publicare ulterioară. Participam la concursuri, luam pulsul vremurilor, mă întâlneam întâmplător cu ceilalţi care scriau sau erau la fel de “debusolaţi” ca şi mine. Editarea la Vinea mi se părea în acele timpuri un lucru de proporţii, poate şi din cauza lipsei suficiente de contacte care să mă facă să văd realitatea la dimensiuni reale. Totul a început cu tabăra organizată la Mănăstirea Râşca unde s-a întâmplat să fiu aleasă şi eu pentru publicare, dacă după încheierea cursurilor de acolo reuşeam ca până în toamna lui 2005 să scriu o carte. Aveam la dispoziţie mai puţin de 3 luni şi nici un subiect pe care să-l explorez… ştiam doar că am nişte idei din care poate ieşi ceva. Aşadar a urmat editarea pentru că am reuşit atunci să scot din mine cartea pe care nu mă gândisem vreodată că o voi scrie, aveam alte sute de ciorne şi idei de carte pe care le-am abandonat.

Ce te-a nemulţumit în relaţia cu editorul?
Nu m-a nemulţumit nimic, tocmai pentru că nu a existat vreo relaţionare cu acesta. Fiecare şi-a văzut de ce avea prioritar atunci: eu scriam, el edita, restul nu m-a interesat la început, că tot a fost pusă întrebarea la trecut.

Ce astepţi de la el?
De ce să aştept ceva de la un editor? Poate aş aştepta ceva de la o Editură, adică plan de marketing, publicitate, tiraje, ediţii secunde şi alte asemenea. Editorul ca om nici nu ar trebui să existe, ar trebui să existe numele editurii şi în spatele ei o întreagă echipă de oameni în slujba autorului. Pui bazele unei edituri, plăteşti taxe, semnezi contracte, consulţi avocaţi, totul pentru binele literaturii. Dacă vrei să fii proslăvit ca nume propriu, nu-ţi face editură.

Ce fel de contract ai semnat?
Cum lucrurile astea ar trebui să fie confidenţiale, nici eu nu îmi pun problema câţi bani se scot dintr-o revistă sau cu ce ajutor sau cu cine semnează sau nu contracte. Nu sunt interesante problemele astea pragmatice. Dacă vă interesează tipuri de contract, sunt pagini de net, al meu în particular nu înseamnă decât un pai într-un căruţ cu nenumărate alte paie care au fost sau nu culese.

Ce ai de gând sa faci în continuare?
Ce să fac? Să plec un pic din ţară, să caut edituri care se pot ridica la standardul care mi se pare decent, care au echipe profesioniste, să mai experimentez, să mă joc cu tot ceea ce am la îndemână.

Ce îi sfătuieşti pe cei care vor debuta?
Dacă sunt pregătiţi pentru public, dacă scriu nu din dorinţa de a fi la modă sau de a fi în centrul atenţiei pentru câteva luni, dacă asta le place şi asta vor, să debuteze. Debutul e mai mult formal ca titlu, şi foarte personal ca finalitate. Se poate întâmpla orice pe parcurs şi după. Debutul nu-ţi garantează nimic, e ca şi cum ai încerca din cal să faci maimuţă. Nu se poate dacă nu eşti făcut pentru literatură, să spunem.

Unde ai vrea să publici ?
Oriunde. De exemplu în Argentina, Mexic, Scoţia, Insulele Canare.

De ce?
Din simpa dorinţă de a călători şi de a avea acces la experienţe. Din dorinţa de a întâlni oameni noi, situaţii noi, de a mă rupe de toţi cei cunoscuţi. Vreau să văd cât de legată sunt de trecut, şi cât de mult pot rezista făcând ce nu am mai făcut până acum. Situaţiile comode nu îmi sunt prielnice nici din punct de vedere uman, nici literar. Poate am nevoie de un plus de adrenalină, sau de bucurie, nu ştiu. Dar mereu mi-am dorit să o iau de la capăt atunci când îmi era mai bine.

Ţi-ai păstra primul editor?
Nu, de ce? Ca să mă îngrop singură în limite, restricţii şi filme de benzi desenate ? Toate au un început aşa cum au şi un sfârşit. Continuarea e mereu provocarea de a face şi altceva, nu mi-a plăcut niciodată să mă întorc în acelaşi loc.

Ediţia bilingvă (din Mexic) ţi-a fost facilitată de editorul român sau a fost "din sursă proprie"?
“Sursa proprie” e întâmplarea că în 2007 este centenarul Frida Kahlo şi se serbează şi în Mexic. Asta nu avea cum să o potrivească nimeni, nici editorul, nici străbunicii, pur şi simplu s-a întâmplat şi era păcat să nu fac ceva în sensul ăsta. Am cunoscut câţiva scriitori şi pictori din Mexic care m-au încurajat şi, din aproape în aproape, am făcut un proiect, am căutat edituri şi alte instituţii cărora să li se potrivească genul meu de propunere. Din ţară îi pot număra pe degete pe cei care mi-au dat un sfat, probabil e foarte adânc întipărită mentalitatea ca cel din curtea vecină să nu cumva să-ţi sară gardulJ (http://www.letralia.com/161/caracol01.htm).
Tot discutând cu oameni de la mii de km depărtare am ajuns la Editura Praxis din capitala Mexicului, şi mai sunt două propuneri din Uruguay şi din Spania. Mi se pare mult mai simplu şi curat cum se lucrează în afară, oamenii sunt foarte deschişi, te ajută fără să te ştie, fără să li se pară că te milogeşti (aşa cum se întâmplă în ţară când vii cu vreun proiect), sunt foarte flexibili şi nu cer nimic în schimb. Îţi citesc cartea, scriu cronici, te caută, îţi dau sfaturi, te redirecţionează către alţii mai apţi atunci când nu au suficiente modalităţi de a îţi respecta proprietatea intelectuală. De exemplu o cronică dintr-o revistă din Venezuela care deschide poarta editurilor, mai ales că acolo pari nebun dacă vii fără vreun agent literar.
Cartea va apărea în ediţie bilingvă pentru că am dorit ca ultimul exemplar din tirajul scos pe piaţă în ţară să nu însemne şi dispariţia acestei cărţi pe care nu aveţi cum să o găsiţi în vreo bibliotecă din România.

Joi, Iunie 21, 2007, 09:50 PM 

Editorial nr 2
     media: 4.92 din 12 voturi

La revedere

Tiparul a fost mizerabill (Marius Ianuş, machetist Pana mea), corectura defectuoasă, iar fotografia de pe copertă a rămas complet străină celor din afara Bucureştiului. Ni s-a reproşat că suntem o revistă „de gaşcă”, pe alocuri „elitistă”, şi că, din 24 de pagini, o treime este scrisă de către redactori. De ce facem noi (în continuare) o revistă? Din pur entuziasm, ar fi răspunsul cel mai la îndemână.
La Colocviul de la Cluj, la teatrul Desant şi în Club A am avut, în speţă, un public „avizat” (scriitori, editori, critici literari). La Biblioteca Sadoveanu şi în cele câteva licee în care am fost prezenţi am aflat că ultimele lecturi ale elevilor, în afara celor din programa şcolară, au fost Dan Brown şi M. Drumeş, dar şi Emil Cioran, Ana Blandiana, Mircea Cărtărescu, Simona Popescu. Ce reviste literare citesc liceenii? Dilemateca (pentru că e colorată şi prietenoasă), Observator cultural (pentru că nu e doar literară), România literară (pentru că are tradiţie). Atunci de ce ar vrea să cumpere Pana mea, din moment ce nu se încadrează în nici unul din tiparele devenite deja clasice?
Evident, aici intervine problema identităţii, deşi poate că este prematur să folosim acest termen. Încercăm să avem semnături şi articole valabile, nu ne este teamă să refuzăm materiale care nu sunt îndeajuns de bune, fără să avem pretenţia de a scoate pe piaţă o revistă „ideală”.
Al doilea număr din Pana mea apare la cea de-a doua ediţie a târgului de carte Bookfest, eveniment esenţial pentru receptarea revistei noastre şi, bineînţeles, pentru vânzarea ei. De ce? Pentru că, pe modelul receptării unui autor aflat la debut, primul număr nu poate fi primit fără un oarecare scepticism (nu veţi face faţă dacă nimeni nu vă acoperă spatele, nu puteţi vinde 2000 de exemplare etc.); în schimb, cel de al doilea număr este întotdeauna raportat la primul – calitativ vorbind – şi abia apoi la contextul apariţiei sale.
Încercăm, de această dată, un număr cu o triplă tematică: o anchetă despre migraţia autorilor de la o editură la alta (va urma), o mini-anchetă despre blogurile literare (şi culturale, prin extensie) şi un subiect dintotdeauna riscant: moartea în literatură.
Acesta este finalul primei serii, vă reîntâlniţi cu un nou număr în septembrie.
Oana Cătălina Ninu

Marti, Iunie 19, 2007, 07:13 PM 

Sumar nr 2 (doar aici, nu şi-n revistă)
     media: 4.76 din 17 voturi

Pana mea nr 2

Pagina 2 De la lume adunate
semnează: luciat, white noise (top blog), un cristian, Diana Geacăr, Mihail Vakulovski (top blog)

Pag. 3 Sistemul de joc
Constantin Vică (top blog), Iulian Băicuş, editoriale (Oana Cătălina Ninu, un cristian)

Pag 4 McMc Scriitori
Iulia Balcanaş (rubrică), Miruna Vlada (top blog), Hose Pablo (poem)

Pag 5 Texte pe viu
poeme de Marius Ianuş, Dan Sociu

Pag 6 Interviu
Angela Marinescu în dialog cu Alex Matei

Pag 7 Post-Interviu
redacţia în dialog cu Angela Marinescu, poem inedit A.M., Răzvan Ţupa (top blog)

Pag 8 Foileton
Ştefania Mihalache - Publicitate sub linie

Pag 9 Cronici
Bogdan Creţu despre Mirii nemuririi (Radu Aldulescu) şi no exit (Ioan Es Pop)

Pag 10 Atitudini
Svetlana Cârstean (Scriitorul român nu e brand în ţara lui) şi Iuliana Dumitru (Vechi maeştri, noi provocări)

Pag 11-14 Ancheta (De ce migrează autorii de la o editură la alta? - prima parte)
răspund: Călin Vlasie (Paralela 45), Andra Rotaru, Rita Chirian, Mihail Vakulovski, Mihai Ignat, Marius Chivu, Mădălina Ghiu (editura Cartea Românească), Emil Brumaru
top blog Cristina Ispas

Pag 15 Eseu
Cosmin Ciotloş - De veghe la adevăraţii Arnoteni

Pag 16 Biblioteca de poezie
Oana Cătălina Ninu - Jucăria lui Constantin Acosmei (volumul Jucăria mortului)
Irina Petraş - Cuvinte despre moarte

Pag 17 "Moartea ne citeşte ziarul"
Ioana Morpurgo - Scrisoare pentru Sorin Stoica
Cosmin Ciotloş - Puzzle 2006
top blog Vasile Ernu

Pag 18 SGB &Ko
poeme de SBG şi Claudiu Komartin
rubrica Fiţe literare
top blog ionuca (rainbowbooks)

Pag 19 Topuri
Octavian Soviany - proză
Radu Vancu - poezie

Pag 20 Golul de aur sau moartea subită
Gelu Vlaşin - Jurnal de bord(ură)
Ionuţ Sociu - Cum se moare la Cluj

Pag 21-23 tiuk!
prezentarea nr. 15, poem Traian T. Coşovei, fragment din romanul Bong (Al. Vakulovski), articol Dumitru Crudu
M. Vakulovski - interviu inedit cu Georghe Crăciun

Pag 24 Editoriada
Daniel Cristea-Enache - Scriitori români la Corint
-----------------
După cum iese la calcul:
19 semnături din afara redacţiei
13 din redacţie
răspunsurile la cele două anchete ale numărului (top blog şi "De ce migrează autorii de la o editură la alta?"), fireşte, nu se pun

Suntem curioşi dacă şi acum par puţine semnături (la primul număr, criticat şi pentru repetitivitatea unor semnături, erau 22 din afară). La fel, ancheta nu se contoriza.

Echipa "pana mea":

Claudiu Komartin
Gelu Vlaşin - Mihail Vakulovski - Octavian Soviany - Alex Matei
Oana Cătălina Ninu - Miruna Vlada - Iuliana Dumitru - Ionuţ Sociu
Bogdan Creţu - Cosmin Ciotloş

antrenor: un cristian
DTP: Marius Ianuş
fotograf: Cristina Vladu
manager: SGB

Marti, Iunie 19, 2007, 06:54 PM 

Dilema Veche vă recomandă...
     media: 5.00 din 12 voturi



Citiţi numărul 2 al revistei Pana mea, revistă misterioasă şi greu de găsit, mai ales pentru interviul inedit din 2001 luat lui Gheorghe Crăciun de Mihai Vakulovski, pentru „Scrisoarea pentru Sorin Stoica“ a Ioanei Morpurgo (Băeţica) şi pentru interviul lui Alexandru Matei cu Angela Marinescu. Chiar dacă revista nu se numeşte Mama mea… (Simona Sora)
Dilema Veche, nr 175, 14 iunie 2007
http://www.dilemaveche.ro/index.php?nr=175&cmd=articol&id=5911

Marti, Iunie 19, 2007, 01:56 PM 

întâlnirea Ianuş - Ciotloş
     media: 4.79 din 19 voturi




martie 2007
Marius Ianuş - Cosmin Ciotloş

Marti, Iunie 19, 2007, 12:51 AM 

Dan Lungu (nr 1)
     media: 4.12 din 17 voturi

Cititorii cărţilor mele


Sincer să fiu, nu m-am gândit niciodată la publicul meu. De fapt, abia sunt pe cale să descopăr că eu am un public... Adică, mai precis, că există nişte oameni care mi-au citit una, două sau toate cărţile (pe cuvânt, am întâlnit şi din aceştia!) şi care, eventual, sunt interesaţi de ce mai am pe masa de lucru şi aşteaptă următoarea carte. Dincolo de un fior de mândrie, căruia nu-i dau răgaz să prindă rădăcini, se insinuează verişorul lui, fiorul de teamă. O uşoară panică. Nu sunt obişnuit să gestionez o astfel de situaţie. Nu ştiu unde să-mi pun mâinile, unde să-mi agăţ privirea. Încerc să fiu dezinvolt şi, ce uşurare, uneori îmi reuşeşte. Totuşi, publicul are ceva ameninţător – e posesiv şi sugerează „cantitatea”. Prefer cititorul. Cu el se poate sta la taifas, se poate comunica. Între obsesiile mele şi interesul lui se întinde o sârmă, pe care, cu grijă, se poate merge în echilibru. Asta pentru că refuz deopotrivă estetismul monoman şi genialoid, ca şi populismul nevertebrat. Identitatea, fie ea şi artistică, e o chestiune de dozaj, de echilibru între interior şi exterior, între înăuntru şi afară, cum ar spune Andrei Codrescu.
O să răspund provocării voastre şi o să iau cărţile pe rând.
Eu sunt singurul cititor al primei mele cărţi. Pe atunci, credeam cu tărie că e inutil să dai altuia să citească şi cu atât mai mult să o publici. După ceva ani am descoperit că era atât de proastă, încât n-am mai arătat-o nimănui. Primul volum de proză publicat, „Cheta la flegmă”, e o colecţie de bucăţi de mici dimensiuni. E scris cumva cu îndârjirea de a arăta că ştiu să scriu, de aceea pe alocuri e foarte tehnic. Ca viziune, mă regăsesc întrutotul în el. Un rol enorm în selectarea şi ordonarea prozelor care au intrat în carte (dintr-un maldăr...) l-a avut Ovidiu Nimigean. Eram atât de entuziasmat de mintea lui limpede, încât la un moment dat mă gândisem să-l iau coautor. O încurajare tonică şi măgulitoare pentru mine a venit, tot atunci, din partea Marianei Codruţ, care a pariat pe mine ca prozator. Publicul „Chetei...” era, în ochii mei, în primul rând prietenii din Club 8, iar apoi cercul mai larg al „cunoscătorilor”. Dar n-a fost aşa, cartea a circulat din mână în mână printre studenţi. E drept, nici nu era de găsit prin librării. O parte din prozele din „Cheta...” sunt scrise cu privirile celor din Club în ceafă, ca nişte pistoale. Mereu mă gândeam la ce vor spune ei când le vor citi. De sentimentul ăsta n-am scăpat nici acum întrutotul. Dar e mai degrabă stimulativ decât ameninţător.
„Raiul găinilor” vine cumva din „Duminica domnului Chichifoi”, una din prozele din „Cheta...”. E prima mea carte care a ajuns cu adevărat la public. Adică pe care, dacă voiai, te puteai duce în librării să o iei. Cred că a fost cumpărată de diferite categorii de vârstă, de diferite profesii – un public eterogen. Odată cu traducerea ei în franceză, am avut o revelaţie: nu numai în România există cititori. Cu „Les belles étrangères” am trăit experienţa unui public străin. E unul din momentele în care îţi dai seama că valoarea unei cărţi stă în ceva mai mult decât valoare ei estetică sau/şi că ingredientele estetice diferă semnificativ în funcţie de spaţiile culturale.
„Băieţi de gaşcă” vrea să recupereze zone de expresivitate rămase în umbră. Impulsul a fost textul pe care l-am pregătit pentru „Cartea roz a comunismului”, proiect al Clubului 8, coordonat de Gabriel H. Decuble. E o carte care a circulat bine printre liceeni şi studenţi, dar care a stârnit, de exemplu, şi entuziasmul unui prozator de rasă cum e Cristian Teodorescu. Am primit multe feed-back-uri încurajatoare.
„Sînt o babă comunistă!” tocmai a apărut. E o carte complementară „Raiului...”. Ea s-a născut în urma impulsului dat de Jacqueline Chambon, editoarea mea din Franţa, a discuţiilor cu Dumitru Ţepeneag, care a găsit interesantă ideea şi a sentimentului că mai am ceva de spus despre comunism. De acum, literatura mea va merge în altă zonă. Din primele ecouri pe care le am, se pare că e o carte care prinde foarte bine la persoanele în vârstă şi la românii din diaspora. Cel puţin în privinţa bătrânilor, e o adevărată surpriză: e un segment de cititori la care nu mi-aş fi imaginat vreodată că sunt capabil să ajung...
După acest scurt inventar, mi se pare interesant cum, o dată cu apariţie fiecărei cărţi, suferim transformări noi înşine ca autori, dar şi publicul nostru se metamorfozează. Aş zice că legătura dintre noi şi publicul nostru e mai mare decât ne place nouă să credem.

Dan Lungu – n. 1969, Botoşani. Conferenţiar la Catedra de Sociologie, Universitatea „Al.I. Cuza“, Iaşi. Studii postdoctorale la Sorbona. Redactor la revista „Au Sud de l’Est”. In 1996, iniţiază grupul literar Club 8. Intre 2001 si 2002, redactor-şef al revistei de cultură Timpul. Volume publicate: „Muchii” (versuri, 1996); „Cheta la flegmă” (proză scurtă, 1999); „Construcţia identităţii într-o societate totalitară. O cercetare sociologică asupra scriitorilor”, (2003); „Proza cu amănuntul” (proza scurta, 2003); „Nuntă la parter” (teatru, 2003); “Raiul găinilor (fals roman de zvonuri şi mistere)” (2004); “Băieţi de gaşcă” (proză scurtă, 2005). În 2005, este tradus în franceză cu romanul “Le paradis des poules”, Editions Jacqueline Chambon.
Face parte din grupul de scriitori români invitaţi la „Les belles étrangères” (Franţa, 2005). Este tradus cu proză scurtă în italiană, germană, franceză, engleză, maghiară.
I se montează piesele „Cu cuţitul la os” (2002) şi „Nuntă la parter” (2003). Nominalizat la numerose premii. Este distins cu Premiul Societăţii Junimea pentru activitatea literară pe 1993; Premiul Editurii Nemira pentru proză scurtă (1997); Premiul USR, filiala Dobrogea, pentru debut în proză (1999); Premiul Goethe Zentrum pentru promovarea originalităţii, ca reprezentant al Club-ului 8 (2001); Premiul USR, filiala Iaşi, pentru proză (2005). Membru al Asociaţiei Scriitorilor Profesionişti din România şi al Uniunii Scriitorilor din România.

Marti, Iunie 19, 2007, 12:35 AM 

Miruna Vlada
     media: 3.07 din 15 voturi

text rămas pe dinafară...

Angela Marinescu feminine mistyque

Nu o să mă leg de etimologia numelui ei dar nu am cum să evit să spun că e un înger negru. Că e feroce şi mă înspăimântă. Că e prietena mea, mamă şi soră. Şi deşi sună ciudat totuşi nu cred că sunt obsedată de ea. Doar o înţeleg şi o accept foarte aproape.
Am văzut-o prima oară în 2003 la un Festival de Poezie organizat la mine la liceu. Citeam din creaţiile proprii alături de alţi colegi liceeni, lirici şi plângăcioşi ca şi mine în cadrul unui concurs de poezie. Ea făcea parte din juriu. Înainte de a anunţa câştigătorul a ţinut să ne întrebe pe toţi de ce scriem. Colegii mei ziceau parcă în cor: “pentru a le comunica celorlalţi sentimentele noastre”. Iar eu : “pentru că vreau să nu mă mai vindec”. Şi a devenit atentă şi m-a mai întrebat. Şi i-am spus de boală. Şi ea a înţeles. Şi din acel moment şi până astăzi bolile noastre s-au înţeles de minune, “şi-au comunicat sentimentele reciproc”.
Îmi place foarte mult când ne citim una alteia poeme. De fiecare dată e acelaşi ritual: cea care îşi citeşte creaţiile spune că sunt slabe, scrise în grabă etc iar cealaltă e fascinată şi spune că sunt superbe.
E una din cele mai vii poete din literatura contemporană, e feminină de fiecare dată când ţine un discurs misogin, când spune că nu crede în dragoste. E frumoasă când rade totul de rădăcină. Când am citit biografia pictoriţei Frida Kahlo am ştiut că şi Angela vine din acelaşi loc şi ne povesteşte cum se fărâmă totul. E în stare ca în fiecare moment să ia totul de la zero. Asta numesc eu “capacitatea de a avea o percepţie mistică asupra realităţii”. Şi Angela explorează zona aceasta acum mai mult ca niciodată.
Nu trebuie să vă mire incoerenţa sau patetismul cu care am scris pe alocuri, mai sus. Când eşti sedus e ca şi când ţi-ai pierdut minţile.

Marti, Iunie 19, 2007, 12:32 AM 

Mihai Ignat
     media: 3.15 din 13 voturi

"De ce migrează autorii de la o editură la alta?" (prima parte a anchetei)

Underground… forever

Am debutat cu două volume, în 1995: Tablou de familie, volum colectiv, respectiv Klein, volum individual. Primul a apărut la o editură complet necunoscută pe-atunci, inexistentă de-atunci încoace - Leka-Brîncuş. Evident că pentru mine n-a contat editura, pentru că era vorba de împlinirea dorinţei oricărui autor şi pentru că apariţia a fost girată de Mircea Cărtărescu. În schimb, am avut rezerve legate de editura la care mi-a apărut primul volum individual. E vorba de editura Timpul din Iaşi, o editură necunoscută pe atunci – nu că astăzi ar fi cine ştie ce editură, fără supărare. Chiar dacă atunci am fost fericit, mai ales că publicarea fusese însoţită de satisfacţia că asta se întîmpla în urma cîştigării unui concurs, după aceea am avut ceva regrete legate de felul în care mi-am făcut intrarea editorială în lumea literară, cumva pe uşa din dos a unei edituri care nu mi-a dat şansa de-a atrage atenţia – vezi debuturile cu adevărat vizibile din ultimii ani, girate de actuala, revitalizata C. R. sau vezi concursul de debut al editurii Univers de la sfîrşitul anilor 90.
În 1999 am publicat volumul Eu, pe care l-am considerat un re-debut, pentru că, vanitos, am considerat că volumul din 1995 n-a fost cu adevărat luat în seamă. În plus, nici Klein, nici Tablou de familie nu avuseseră parte de difuzare şi nici de promovare (mă rog, Tablou de familie a avut norocul unui girant cu cotă, Mircea Cărtărescu, aşa c-a avut parte de o primire mai atentă). Deci, în Eu am reluat integral placheta de debut şi i-am adăugat o secţiune cu poemele noi. Am avut şi norocul propunerii lui Gheorghe Crăciun de a-mi publica volumul la Paralela 45. Problemele, însă, au rămas, chiar dacă editura era, de data asta, mult mai puternică: lipsa promovării, lipsa difuzării – cartea nu se găsea nici măcar în marile librării din Bucureşti. Păi de ce să fi fost interesată editura de aceste aspecte, dacă volumul făcea parte dintr-o colecţie subvenţionată de Ministerul Culturii ? Editura îşi luase banii, scosese cartea, îşi făcuse, chipurile, datoria...
Pe fondul acestor nemulţumiri, pentru Klein spuse nu mi-am mai făcut iluzii, ci am căutat pur şi simplu o editură bucureşteană la care să apar. Aşa, pur şi simplu, fără nici o pretenţie decît aceea de a nu-mi scoate cartea pe bani proprii. Am ales prost şi am ajuns să scot placheta într-o formulă underground: editorul şi-a bătut joc de banii sponsorului şi de munca prietenului care a conceput coperta. În textul de autopromovare de pe manşeta volumului fără coperte, am folosit termenul “samizdat”, al cărui sens iniţial e acela de “autoeditare”. Samizdatul lui Klein spuse l-am văzut şi ca pe un gest de protest faţă de lipsa de profesionalism a multor editori români (e semnificativ faptul că editorul în cauză a lucrat prost pe banii altuia – e de presupus că ar fi fost mult mai responsabil pe banii proprii!), dar, zic eu, şi faţă de condiţia clandestinitate a cărţilor de poezie românească tînără, în situaţia în care ele nu se găseau pe piaţă: atît pentru că librarii nu acceptau să vîndă decît ceea ce le aducea cîştig aproape imediat, cît şi pentru că editorii înşişi judeau după o logică stranie – ei spuneau că poezia, în special aceea a tinerilor, nu se vinde, deci nici n-are rost să se agite pentru a o pune în librării; concluzia logică fiind că ai nevoie de renume pentru a fi pus în vînzare. Dar – şi aici acest cerc vicios se închide - pentru a căpăta un renume trebuie să îndeplineşti minimala condiţie de a fi difuzat! Lansarea lui Klein spuse în regim de samizdat – sprijinită şi de fermentul numit un cristian – a fost, pentru mine, o lansare simbolică: pentru că poezia celor fără renume era ca şi inexistentă, chiar cînd avea ISBN, întrucît cartea în sine nu se găsea, deşi fusese editată; şi pentru că placheta mea voia să atragă atenţia asupra textului însuşi, dincolo de mărcile sale oficiale (ISBN, editură etc.). Pînă la urmă ratarea editorială a avut avantaje nebănuite, Klein spuse fiind singura mea carte individuală nominalizată la un premiu – e vorba de premiul pentru poezie al ASPRO.
Prin urmare pentru volumul următor am căutat altă editură – apropo, editura care îmi făcuse pocinogul a şi dispărut între timp – şi am ajuns la Vinea. Generozitatea lui Nicolae Ţone era – şi este – însă subminată de aceleaşi hibe: difuzare zero, promovare 0,5. Am publicat la Vinea două cărţi, Poeme în doi şi Cangrena e un animal de casă, pentru că era, alături de Pontica – unde am vrut să scot la un moment dat Cangrena… – una din puţinele edituri care publica poezie en-gros, debuta, reedita, republica poeţi “la greu” şi avea un prestigiu dat în primul rînd de interesul pentru tinerii poeţi. Din păcate prestigiul editurii compensează doar în parte hibele pomenite mai sus.
Abia cu ultimul (şi al şaptelea) meu volum de poezie am reuşit în sfîrşit să ies din underground: Klein spuse Klein a apărut la C. R. şi e singura mea carte difuzată în toată ţara, singura carte cît de cît promovată şi singura carte de pe urma căreia am cîştigat cîteva milioane de lei vechi prin vînzarea, în numai şase luni de la apariţie, a 250 de exemplare! Ceea ce nu e puţin, poeţii ştiu de ce... Explicaţia: promovare şi difuzare. Sînt convins că la acest mic succes personal au contribuit toate editurile la care am publicat anterior, în măsura în care mica mea notorietate s-a construit în timp şi tocmai cu contribuţia acestor apariţii editoriale. Dar asta nu umbreşte meritul Cărţii Româneşti, o editură la care visam să debutez la începutul anilor 90 şi la care am apărut abia cu ultima carte de poezie. Toate astea fiind spuse, e de la sine înţeles că la Polirom/Cartea Românească o să vreau să mă întorc cu următoarea mea carte, chiar dacă nu va fi una de poezie.

Luni, Iunie 18, 2007, 10:48 PM 

De ce (Domnica Drumea)
     media: 4.45 din 20 voturi

De ce îmi dau mereu lacrimile cînd mă uit la tine?
Tu eşti o fetiţă frumoasă
un şoricel
cu dinţi de lapte

Eu sînt o rană vie

cînd mă uit în globul tău transparent
văd
viitorul cu ochii deschişi
cum mă
fixează

(pana mea, nr. 1)

Luni, Iunie 18, 2007, 02:03 PM 

Pe faţă
     media: 4.67 din 12 voturi

Am scos posibilitatea de a primi mesaje anonime pe blog. Dacă e ceva de criticat, strigat, spuneţi-o direct. De anonimi cu personalitate, n-avem nevoie.


Înţeleg că în pasaj au rămas destule exemplare.
Dacă nu le luaţi acum, poate la Sighişoara sau în Vamă.

Duminica, Iunie 17, 2007, 06:56 PM 

A aparut nr 5
     media: 2.60 din 15 voturi

"Noua literatura" a ajuns la numarul 5.
Cititi si cumparati.

Sambata, Iunie 16, 2007, 02:21 AM 

Scrisoare pentru Sorin Stoica
     media: 4.67 din 21 voturi

Ioana Morpurgo (Baetica)
Dragă Sorin,

Uite că-ţi scriu acum pe adresa asta veche de e-mail, ca să-ţi spun că te-am visat noaptea trecută, într-un lan de păpădii, în care căzuse din cer un fel de planetă de fluturi. Şi se sfărâmase. Iar tu încercai de zor să-i aduni pe toţi, să le descurci aripile de prin puful de păpădii şi să-i grupezi încet, cu grijă, înapoi într-o planetă. Aveai un pulovăr în tablă de şah pe sub care transpirasei aşa că, din când în când, îţi făceai vânt cu nişte manuscrise.
Îmi explicai că e absolut esenţial să reinstituim o ordine. Că aşa aiurea în tramvai nu se mai poate trăi. Că măcar fluturii ăştia să fie reabilitaţi. Eu eram cu ale mele. Mă simţeam frumoasă şi frivolă, aşa că am început să ţopăi printre maci, ca să-ţi abat atenţia de la chestia cu planeta de fluturi. Că să vezi - meschinărie feminină! Tu nici nu mă băgai în seamă şi bine făceai, că eram futilă.
Acum am venit în România şi Mariusică Chivu mi-a dat ultima ta carte, ‘’Jurnalul’’, să o citesc. Şi azi noapte am râs ca proasta singură în pat, în timp ce citeam. Am ajuns pe la sfârşitul lui august.
Vreau să-ţi mai spun despre lume nişte bârfe care te-ar putea interesa, în caz că mai asculţi la lume. De pildă, colegii noştri de masterat - Răzvan e la Londra şi face chestii academice de tot respectul academic. Cum şi eu sunt pe-acolo, am vrut odată să ne vedem, dar, fiindă oamenii cred că au tot timpul din lume, am amânat. Am făcut şi eu ceva academisme pe la o universitate din Anglia, după care m-a prins dorul de literatură şi-am făcut un copil. O cheamă Zaraza, deşi noi îi spunem Zărzărica. Popa care mi-a botezat-o a început să clămpăne în timpul slujbei, că ce nume e ăsta, că e nume de curvă, că el nu botează cu aşa nume, să-I spunem şi Antoaneta, ca să aibă sfânt. I-am spus şi Antoaneta, dar doar aşa, de sfeclă. Nu chiar de sfeclă că şi pe naşă-sa o cheamă tot la fel şi, întâmplător, e o femeie mişto. Alde Iisus Hristos adică a iertat-o pe Magdalena de curvă ce era, iar popa ăsta din Bucureşti nu vrea să boteze un copilaş de câteva luni, nevinovat, că are nume imoral. Auzi tu câtă puţinătate de minte până şi la deştepţi... Acum are un an jumate şi nu plânge decât o dată pe lună, când se întâmplă catastrofe în lume. În schimb se cacă de compensează.
A plâns şi în ianuarie, când te-a pus naiba să ne părăseşti. Şerban ne-a trimis un e-mail scurt cu vestea. N-am crezut la început că Şerban ăsta - doar îl ştii- mai dădea el cu bâta-n baltă din când în când.
Acum citesc ultima ta cartea, cum îţi spuneam. Am ajuns la sfârşitul lunii august şi trag de timp ca de-o gumă de mestecat. Sau şi mai metaforic- las timpul să se scoboare într-o fântână adancă de tot, ca o ciutură. Nu vreau să mai citesc. Sunt într-o dilemă de sens, ca tine când voiai să citeşti nu ştiu ce în spital, că te interesa, dar fiindcă te făcea să râzi, nu puteai. Doctorul îţi interzisese să râzi. Ei, aşa şi eu acuma cu cartea ta. Vreau aşa de tare să o citesc, că îmi place atât de mult, însă ştiu că la sfârşitul Jurnalului vei muri. Şi fiecare pagină e chestia aia cu mysterium tremendum ed fascinans, care te îngrozeşte şi te fascinează simultan. Îmi vine să mă duc în satul tău, la Băneşti, să-i caut pe alde Nae Stabiliment&co. Să-i cunosc şi eu, să-mi zică şi mie despre lume, aşa cum ţi-au zis ţie. Îmi vine să vin în Băneşti să-ţi plantez nişte cireşi noi, puieţi de rasă nobilă, că te plâgeai că ăia din copilăria ta acuma fac nişte fructe găunoase şi nasoale.
Şi povestea cu vulpea care şi-a iesit din piele literalmente, pe care voiai tu s-o zică oamenii la copiii lor, uite că i-am spus-o lu' Zărzărica aseară. Nu înţelege ea, că e mică şi mai e şi bilingvă în cap, de la ta-so, care e englez, şi de la mine, care oricât m-aş da pe fiţe străine, tot aiurea-n tramvai mă simt pe-acolo.
Ce să-ţi mai spun? Marta parcă era prin Berlin, freacă şi ea o mentă academică oarecare. Oare de ce-am plecat cu toţii atât de departe de casă? Care- ncotro ca nişte guguştiuci speriaţi din cuib… Alde Bogdan Iancu s-a făcut ziarist de anvergură, cică Cosminache are şi el un copilaş - asta poate ştiai. Tudor Vlădescu mi-a scris din Maccao acu' ceva timp, unde s-a dus, ca un bărbat adevărat ce e, după muiere. Mi-e dor şi de Tudorelu', dar nu-l visez, semn că mi-e un dor mai superficial.
Alte noutăţi mai includ dezastruosul sfârşit al războiului din Irak - am vazut un film documentar făcut de un tânăr irakian –‘’ The dream of Sparrows’’ - , care pune, faţă în faţă, crimele lui Saddam cu cele ale armatei americane. Şi raportul Comisiei Internaţionale a oamenilor de ştiinţă privind încălzirea globală. Adevărul e că ne ducem de râpă. De la Revoluţia Industrială încoace nu ne-a interesat de nimic altceva decât de confortul nostru material. Gata, s-a terminat cu industrializarea masivă şi cu consumismul - planeta se răzbuna pe noi. Temperatura globală e în creştere alarmantă. Dacă nu încetăm să mai zburăm cu avionul după bunul plac, să mai cumpărăm mere de la supermarket aduse de peste Atlantic, copiii copiilor noştri nu vor mai putea trăi în siguranţă, iar copiii lor nu vor mai putea trăi deloc. Mă lansez într-o direcţie care poate nu ţi se pare relevantă aici. Dar pe mine, ecologia, ca formă de moralitate, mă interesează foarte tare.
Gata, te-am bătut destul la cap! Hai, culcă-te la loc, că oi fii şi tu obosit din toate prin câte-ai trecut. La tine la mormânt nu vin, să ştii, orice mi-ai da. Eşti imposibil altcumva decât viu. Fac pariu pe ce vrei că dacă îţi scriu aici e- mail- uri din astea, până la urmă, tu tot o să-mi răspunzi măcar la unul.
Şi încă ceva: planeta de fluturi nu poate sta la un loc, pentru că unul dintre ei şi-a luat lumea-n cap. Ghici care?
Cu drag, ioana
P.S. Şi să ştii că ai dreptate cu televizorul - cine se uită - ăla e!

Sambata, Iunie 16, 2007, 01:31 AM 

sgb & ko
     media: 3.12 din 16 voturi

Sambata, Iunie 16, 2007, 01:09 AM 

Pittiş, susţinător Fracturi, cu pana'n mână
     media: 5.00 din 15 voturi

Vineri, Iunie 15, 2007, 08:40 PM 

top blog (nr 2) - Vasile Ernu
     media: 3.29 din 14 voturi

http://www.nascutinurss.ro/blog/

Cînd am început documentarea pentru carte, adică începusem să vizitez diverse surse pentru am reactiva memoria, am descoperit foarte mult material vizual legat de URSS. Atunci am început să lucrez paralel la o arhivă care să conţină elemente vizuale (video, imagini) muzică etc. Iniţial am vrut să stochez totul pe un CD şi să-l ataşez la carte. Însă aveam probleme cu copyrightul, cu toate că în URSS aşa ceva nu exista. Atunci am decis să-mi fac un siteu care să se cheme http://www.nascutinurss.ro/ (şi nu .ru). Practic mai întîi a fost siteul care s-a lansat o data cu cartea pe care-l consider o extensie vizuală şi audio a cărţii. Cred că e primul proiect de asemenea factură. După care în cadrul acestui siteu mi-am creat un blog. Pe blog postez textele pe care le public în aceată perioadă în diverse reviste, dar şi alte lucruri care mă interesează. De exemplu fac prezentări unor trupe de rock sovietice şi ruseşti. Pentru mine şi blogul e un loc de arhivarea a ceea ce lucrez. În acest sens blogul meu nu e un spaţiu interactiv, aşa cum se vor mai toate blogurile, ci e o arhivă.

Blogurile pe care le vizitez destul de des (intr-o oridine absolut aliatorie) sînt următoarele:

http://luciat.wordpress.com/
pentru că prezintă cărţi bune.

http://textier.blogspot.com/
pentru ca Florin Dumitrescu e unul din ce-i mai ingenioşi oameni pe care-i cunosc.

http://www.supliment.polirom.ro/george/
pentru ca e mereu în actualitatea informatică.

http://blogs.mail.ru/mail/vakulovski/
pentru că deseori ceea ce scrie mă reprezintă.

http://bukresh.blogspot.com/
pentru că e un proiect bun.

http://culturavura.fourhooks.com/
pentru că mai poţi afla lucruri importante.

http://membri.liternet.ro/blog/ghiu
pentru ca e Ghiu.

Atît îmi aduc aminte la prima strigare.

Vineri, Iunie 15, 2007, 02:21 AM 

STRIGAREA DE SEARĂ
     media: 4.89 din 9 voturi

Piteşti
Craiova
Focşani
Sibiu
Timişoara
Alba Iulia

există distribuitori?

Joi, Iunie 14, 2007, 09:25 PM 

căutăm distribuitori pentru Iaşi (şi nu numai)
     media: 4.89 din 9 voturi

"Buna!
revista...aproape in intregime...e f tare
din pacate, mi-a zburat-o Brumaru...cic-o aduce inapoi (ca sa i-o arat si eu lu' maica-mea),
asta daca n-o rataceste printre miile de carti prafuite din apartamentul lui...gata despre Brumi...
cand vine revista la Iasi? mai vine?
cand apare nr 2?"
claudia fitcoschi

Atenţiune, atenţiune!
Oferim discount generos pentru eventualii distribuitori "pana mea"
(bună, catastofală, cum o fi)
Se-aude la IAŞI?

Joi, Iunie 14, 2007, 09:12 PM 

Ioana Bradea – Quijote cafe
     media: 4.56 din 16 voturi

Quijote pentru mine nu a semnificat într-atît lupta cu morile de vînt cît pasiunea pentru lectură. O asemenea pasiune frenetică îmi imaginam desfăşurîndu-se şi la noi în cafenea. În limitele legii şi ale bunului simţ, asta s-a şi întîmplat: am citit pe rupte – eu, vreo doi sau trei clienţi deveniţi apoi prieteni, iubitul meu, fraţii mei şi câţiva prieteni – cu alte cuvinte toţi cei care au întruchipat, în timp, sufletul cafenelei. Nu degeaba ni s-a reproşat că prea arăta a sală de lectură cafeneaua noastră:)
Dincolo de glumă, Quijote a fost chiar o poftă a mea, un capriciu pe care mi l-am satisfăcut în totalitate:) Vorba poetului, “mi-am îndeplinit toate profeţiile politice, sînt fericit...!” În doar şapte luni, cu ajutorul unor prieteni de nădejde cărora le mulţumesc din suflet şi-n vis – În Quijote s-au derulat peste 70 de evenimente, mai mari sau mai mici – proiecţii video, concerte, lecturi publice de poezie sau proză, lansări de carte, discuţii cu tinerii scriitori şi poeţi, spectacole de teatru , expoziţii de fotografie sau de grafică. Au fost întîlniri şi emoţii teribile trăite în preajma unor oameni deosebiţi – invitaţi sau simpli clienţi. Au fost poveşti pînă noaptea tîrziu, obsesii, spaime sau provocări cum nu mi-aş fi imaginat că voi apuca. În rest, cum bine observa cineva: ne-am purtat acolo ca la noi acasă; cînd am avut chef să ascultăm stan getz sau requiemul lui mozart în cafenea, l-am ascultat, cu toate că ni s-a atras atenţia că n-ar fi fost muzica potrivită; cînd am avut chef de scris, m-am instalat în colţul cu biblioteca şi-am scris, uitînd să duc berile la masă sau să schimb scrumierele; cînd am avut chef să stăm acasă sau să deschidem mai tîrziu, ne-am abătut fără prea multe remuşcari de la program. Cred că asta nu e tocmai ok pentru o afacere. Sau nu poate să ţină la nesfîrşit:) Prin urmare, cînd ne-am plictisit de cafenea, cînd am socotit că ne-am distrat suficient, ne-am luat jucăriile şi am tras obloanele. Satisfacţia din final a fost, fără îndoială, pe măsura pasiunii investite în proiect şi sper ca şi cei care au trecut pragul Quijotelui să fi resimţit măcar jumătate din tot ce-am simţit noi.

Joi, Iunie 14, 2007, 08:58 PM 

cu pana'n mână
     media: 4.62 din 13 voturi



Mircea Dinescu
şi SGB

Miercuri, Iunie 13, 2007, 08:33 PM 

Pana mea la Bookfest
     media: 5.00 din 13 voturi




La standul anticarului
Iustin Zegrea
(mulţumirile noastre)

Miercuri, Iunie 13, 2007, 07:37 PM 

Pana mea...se citeşte! (în România literară, nr 20)
     media: 5.00 din 15 voturi

Iată cum un grup de tineri studenţi (mă rog, unii şi foşti sau foarte foşti studenţi) au transformat o înjurătură recentă într-un titlu de revistă decentă. Este vorba de "o revistă de l-i-t-e-r-a-t-u-r-ă de doi lei cincizeci", lunară, de 24 de pagini, apărută "sub egida miSterului culturii". Mister este şi cum e finanţată revista, dar, din surse neoficiale şi din pagina 3, am aflat că se lucrează fără patron, din bani adunaţi de ici, de colo, fără "spate asigurat": Pana lor e independentă. Tot de ici, de colo, şi-au adunat entuziaştii redactori şi modelele şi e reconfortant să vezi că nu-l privilegiază pe nici unul, dar, ca mielul blînd, iau ce e mai bun de la toată lumea. Aşadar anchete, interviuri, topuri, cronici de carte, poeme (se remarcă Domnica Drumea), publicitate, bloguri, profiluri şi fotografii, dar cu cîte un ingredient proaspăt în fiecare reţetă. A propos: cine credeţi că se ocupă de partea grafică? Marius Ianuş. Marius Ianuş fracturistul? Chiar el. Ei, bine, Cronicarul îl preferă în noile lui ipostaze, şi apreciază că - aşa cum scrie cineva la pagina 2 - a refuzat să se lase frăgezit cu un premiu, şi încă unul transmisibil (dacă tot daţi un premiu, nu-l luaţi înapoi!) de către redactorii revistei. În ordine alfabetică, aceştia sînt: Cosmin Ciotloş, Claudiu Komartin , Oana Cătălina Ninu, Octavian Soviany, SGB (Bogdan G Stoian) şi "un cristian" (UNC). Iar ca redactori asociaţi Bogdan Creţu, Alex Matei, Mihai Vakulovski, Miruna Vlada. Ancheta revistei (redactorii preferă s-o numească interviu) este despre citit, despre cărţi, despre mari cititori, cititori secreţi şi recitire şi despre "cînd aţi furat ultima dată o carte dintr-o librărie?" Răspund, pe-alese - adică nu chiar la toate întrebările - Elena Vlădăreanu, Andrei Codrescu, Adrian Urmanov, Sorin Gherguţ, Liviu Antonesei, Oana Cătălina Ninu. Fetele vor să şocheze cu orice preţ, să fie "tari", astfel că Oana povesteşte într-un limbaj argotic despre cum a şmanglit cărţi împreună cu alt ciorditor calificat (nu, Oana, nu ţi se potriveşte autoficţiunea asta!), iar Elena Vlădăreanu, pe care Adrian Urmanov o socoteşte, vai, "cea mai mare cititoare", afirmă: "De recitit nu recitesc niciodată decît, cel mult, fragmente. Nu am putut reciti niciodată, singura carte pe care am recitit-o a fost Fraţii Karamazov, prin a XII-a (sic), doar pentru că prima dată a citisem în a VIII-a (sic), deci cam devreme. Altfel nu pot reciti, am impresia că pierd timpul. Ce nu o să citesc: Război şi pace. E marea mea frustrare şi marea mea părere de rău. Nu am citit-o cînd trebuia, prin liceu, iar acum chiar mi se pare imposibil. Dar mai ştii?" Câte afirmaţii, atâtea caraghioslîcuri şi idei primitive şi fiţe, iertare pentru directeţe! Dincolo de orice, însă, Cronicarul îi felicită pe toţi cei implicaţi în noua revistă. Pana scrie bine, se citeşte cu plăcere şi îi dorim viaţă frumoasă! P.S. Cine e "un cristian"? Rugăm deconspirarea în numărul 2, ne interesează.
Cronicar

Marti, Iunie 12, 2007, 05:13 PM 

vă interesează o revistă de literatură?
     media: 5.00 din 18 voturi



Elvis în acţiune.

SE VINDE la MUZEUL LITERATURII şi în PASAJ (UNIVERSITATE)

Marti, Iunie 12, 2007, 05:11 PM 

cu pana'n mână
     media: 4.71 din 14 voturi

Ştefania Mihalache

Marti, Iunie 12, 2007, 05:08 PM 

cu pana'n mână
     media: 3.64 din 14 voturi



Radu Vancu

Marti, Iunie 12, 2007, 02:05 PM 

Comentariul unei studente...la jurnalism
     media: 1.50 din 10 voturi

Acesta se vrea un comentariu acid. Semnat de o studentă la jurnalism. Ce-am aflat din el? Că la numărătoare au ieşit ...23 de pagini...

http://submarin-printre-nori.blogspot.com/

Observaţie:
Cei doi gălăgioşi (Cosmin Ciotloş şi un cristian) au vândut în acea seară 40 de ex. Dar e foarte greu să convingi studenţii "cu pretenţii" că în afara foiţelor colorate şi editate brici de fel de fel de asociaţii cu pretenţii (în special jurnalistice), mai există şi lucruri de calitate. Şi, mai greu, să poţi scoate de la mulţi dintre ei un comentariu cât de cât aplicat pe o temă dată. În plus, da, e greu să renunţi la cinci suluri de hârtie(...), pentru o revistă de literatură (pseudonimul autoarei este definitoriu...Poesis care va să zică). Despre partea cu tiparul, editarea, am mai vorbit. Dar la numărul impar de pagini, chiar că nu ne trecea prin cap să visăm. Noroc cu profesioniştii...
Şi, pe bune, cei doi citesc "Dilema veche", nu-s doar superteri ofuscaţi că... Că ce?

Despre gratuitate, tocmai pentru că nu mai suntem în primul rând al tinerilor, să nu mai vorbim. Suntem vechi, tinereţe!

Luni, Iunie 11, 2007, 07:39 PM 

Nr 2 se vinde
     media: 5.00 din 11 voturi

În pasaj (Universitate) şi la Muzeul Literaturii. Deocamdată.

Luni, Iunie 11, 2007, 01:23 PM 

Bookfest 2007
     media: 5.00 din 17 voturi




organizare proastă
vizibilitate spre zero
reduceri nesemnificative
lansări anoste



dar şi
intrare liberă
prieteni
apariţia lui Cărtă

pana mea

Luni, Iunie 11, 2007, 01:21 PM 

Robert Şerban
     media: 4.06 din 16 voturi



cu pana'n mână

...şi noi care-am uitat să trecem tocmai Brumar pe copertă!

Luni, Iunie 11, 2007, 01:20 PM 

Angela Marinescu
     media: 4.06 din 17 voturi



6 iunie 2007
cu pana'n mână

Luni, Iunie 11, 2007, 01:19 PM 

Dan Coman
     media: 3.60 din 15 voturi




cu pana'n mână

Luni, Iunie 11, 2007, 01:14 PM 

Iulian Băicuş cu pana'n mână
     media: 3.43 din 21 voturi

"Am fost azi la târgul Bookfest 2007 şi m-am învîrtit puţin[...] Am dat peste Un Cristian şi m-am fotografiat cu revista Pana mea, numărul al doilea care s-a distribuit pe la cunoscuţi. Conţine şi mai multe topuri al blogurilor literare, că tot e un subiect la modă. Oricum ne bucurăm de interes dacă încă o revistă literară se ocupă de blogging, am citit câteva texte de luciat, white noise, şi alţi bloggeri, care intră şi ei tot mai des pe suport paper."
http://mayumablog.weblog.ro/page!2.html

Luni, Iunie 11, 2007, 01:07 PM 

Dan Perşa în revista Ateneu
     media: 4.33 din 12 voturi

O nouă revistăPana mea! Până ne vor spune-o realizatorii ei… alegerea titlului noii reviste „de l-i-t-e-r-a-t-u-r-ă de doi lei cincizeci”, aflată sub „egida miSterului culturii”, va fi să rămână un... mister. Fiindcă eufemismul înjurăturii s-a născut în mediul rockerilor din anii ’80 (cei care umblau vara în bocanci, purtau plete, geace de piele şi mănuşi ţintate - şi se apropie azi de venerabila vârstă de 40 de ani, ca mici burghezi). Nimic din toate acestea la redactorii noii reviste. Cu excepţia care să confirme regula (veşnic tânărul Octavian Soviany e unul dintre ei – şi putea fi, la o adică şi Emil Brumaru, dar nu e), „Pana mea” e construcţia câtorva dintre scriitorii (ficţionari şi critici) reprezentativi ai generaţiilor (biologice) ce au debutat în ultimul deceniu. Îi găsim aici pe Cosmin Ciotloş (cronicarul de la „România literară”), Claudiu Komartin , Oana Cătălina Ninu (doi poeţi din prima linie nu doar a promoţiei lor), bătrânul alchimist Octavian Soviany (purtând un titlu de glorie: decan de vârstă al generaţiei 2000) , Bogdan G Stoian şi „un cristian”. Cam asta pare să fie redacţia, de nu cumva e alcătuită din redactorii asociaţi: Bogdan Creţu, Alex Matei, Mihai Vakulovski şi Miruna Vlada. Revista e tipărită la Bucureşti, dar pare mai degrabă una a axelor multiple, dacă e să aşezăm în geografia lor protagoniştii (Bucureşti, Iaşi, Constanţa etc.). „Grafica şi efectele speciale” aparţin lui Marius Ianuş (şarjat amical de Cronicar-ul „României literare” cum că i-ar sta mai bine aici decât în alte ipostaze). El fracturează cu inteligenţă revista (ba chiar, din confortabilu-i post, poate interveni oriunde-i place). Ce se poate spune despre „Pana mea” e că „se citeşte!”. De-adevăratelea. Şi, încă, de la cap la coadă (sau după voie, dar integral). Cine visa prin anii 90 la o revistă care se citeşte, o are acum. Nu dă banii degeaba, pentru vreun articol lizibil, pentru a mai lectura pe ici-colo căscând, cum se întâmplă la case mai mari. E vioaie. E lipsită de inhibiţii. Nu are prejudecăţi vizibile deocamdată (o să-l consolez, în context, pe Cosmin Cioltoş pentru apelativul „tineri scriitori”: şi mie mi se mai spune încă „tânăr prozator”, deşi matusalemic şi îmburghezit – îmburghezit nu prin bani, că nu-i am azi ca ieri şi ca mâine, ci prin anchilozele vârstei). E jovială. E inteligentă. E pe hârtie de ambalaj, deci nu te inhibă să-ţi aşezi ceaşca de cafea pe ea. Îi prezintă pe semnatari (deci nu are morga academică prin care se sugerează că totul e ştiut despre scriitori şi n-ar fi de acceptat altă lectură a ei decât aceea a cunoscătorilor, adică e – şi – de piaţă). E scrisă cu talent. E donquijotească (fără casă, fără bani). Are un top de poezie. O are pe Ruxandra Cesereanu (teribila şi mereu surprinzătoarea – în ordinea originalităţii şi domeniilor abordate – scriitoare vorbeşte despre cărţile favorite: de ce atâta proză, eu n-aş căra decât poeţi în rucsac!). Are două pagini cu „Tiuk!”. E revoltată – cu Ioana Morpurgo. Ni-l dă pe Octavian Soviany pe tavă (prima confesiune publică a scriitorului). Ancheta, numită „Interviu”, e bine fracturată – şi răspund la ea: Elena Vlădăreanu, Andrei Codrescu, Adrian Urmanov, Sorin Gherguţ, Liviu Antonesei, Oana Cătălina Ninu. Se duelează: Bogdan Creţu vs. Cosmin Ciotloş – faţa şi reversul cărţilor... Dar mai bine o cumpăraţi (sau vă abonaţi), că doar n-o să spunem noi aici totul.

Vineri, Iunie 8, 2007, 12:13 AM 

Numărul 2
     media: 4.88 din 25 voturi

Luni, Iunie 4, 2007, 02:11 PM 

Se-apropie numărul 2
     media: 5.00 din 11 voturi

Fiţi pe fază!
Apare numărul 2

Duminica, Iunie 3, 2007, 12:08 AM 

PROVOCARE
     media: 4.50 din 10 voturi

"Pana mea" invită redacţiile de prestigiu şi editurile de tradiţie la
"Bloggame"
Proiectul blogurilor scriitorilor români se va deschide cu
blogul Angelei Marinescu.

Începem?

Sambata, Iunie 2, 2007, 01:48 AM 

primim la redacţie
     media: 2.85 din 13 voturi

Stimata Redactie,


Am citit cu interes no.1 al revistei dvs. Cred insa ca ar fi fost mai potrivita alta denumire. Spre exemplu "Viata literara". Aceasta denumire a mai fost folosita dar in prezent nu mai exista editura si tipografia cu acest nume si nu cred ca-l mai revendica cineva. La acea editura a publicat si G. Calinescu iar strabunicul meu (Simion D. Badulescu) a fost director tehnic. Bunicul si tatal meu au lucrat deasemenea in acest domeniu (al tipografiei).

De aceea adaug si parerea tatalui meu, si anume ca ar trebui toate textele aliniate pe partea dreapta precum si faptul ca mai trebuie rezolvata problema rasterului. Pentru calitatea hartiei pe care o folositi rasterul nu poate depasi 40 de puncte (linii) pe centimetru. Rasterul de 80 este folosit doar pentru reproducerile de arta pe hartie speciala cretata. Nici publicatiile cu reproduceri de arta nu folosesc insa curent raster de 80 de linii (puncte) pe cm. Nici chiar cele americane.

Din pacate, insa, pentru prelucrarea pe calculator a imaginilor in semitonuri (cu puncte de raster) este necesar un calculator mai scump, un Macintosh.

Pentru texte se pote folosi si o imprimanta laser (compatibila IBM). Daca in locul colii de hartie format A4 veti introduce o coala de calc A4 textul obtinut va putea fi copiat direct pe placa presensibilizata din aluminiu.

Va urez succes sperand ca nu mi-ati luat in nume de rau cele cateva randuri scrise (poate cam neglijent).

George Badulescu
elev - Scoala Superioara Comerciala Nicolae Kretzulescu, Bucuresti


pentru varianta demo şi abonamente pana_mea2007@yahoo.com colaborări la opoveste@yahoo.com vezi blog redacţional vezi blog oficial

Cautare


Categorii

Aboneaza-te la insemnari


Linkuri

album foto

Blog Status

Vizitatori:267.748
Insemnari:194
Comentarii:42

Arhiva

  • PROPUNERE DE PROIECT Nu aud pentru prima dată că autorii cărţilor de poezie se plâng de vânzări slabe, vizibilitate redusă, probleme editoriale. Pentru a spulbera o parte din aceste frici, ce-ar fi să organizăm un fel de caravană a cărţii? Un fel de bookmobil care să circule prin ţară şi care să dovedească multor sceptici contrariul. Să-i zicem festival, târg, oricum. Important e să-l începem. Ce ziceţi? (votaţi în sondaj) un cristian
powered by
www.ABlog.ro
Termeni si Conditii de Utilizare