Pana mea - 'înaintaşii' (Ştefan Manasia - Revista Tribuna, nr 115, 2007)
media: 4.84 din 25 voturi
| media: 4.84 din 25 voturi |
Pe urmele venerabilului domn Ftiriadi
Ştefan Manasia
Vă mai amintiţi de Micul Ftiriadi? Nu, nu la personajul caragialian mă refer, ci la foaia volantă cu acelaşi nume produsă & promovată pe holurile Literelor bucureştene de Un Cristian (Cristi Cosma). În fiecare număr al liliputanei reviste, scoase la xerox, Cristi – pe-atunci studinte în biblioteconomie – a promovat cîte un (foarte) tînăr scriitor: luînd-o cu ani buni înaintea epocii, vedea în autor o posibilă „afacere”, iar în manageriatul literaturii actuale o posibilă sursă de „venit”. Entuziasmul cronic, veţi vedea, nu l-a părăsit nici azi.
Cam în aceeaşi vreme (pe 1 ianuarie 2002) apărea primul număr al revistei Fracturi sub direcţia lui Marius Ianuş. De fapt, primul proiect coerent, ambiţios şi valoros al generaţiei 2000. Fracturi-le au propus un număr de tineri poeţi şi prozatori de real talent, avînd în comun, pe lîngă apetitul pentru frondă & scandal, cultul autenticităţii, al imediateţii, al hiperrealismului, noţiuni rudimentare de hipertext, de marketing literar. Revista conserva, de asemenea, ceva din profilul psihologic al directorului ei: tipărită pe hîrtie de ziar şi împestriţată cu desenele lui Silviu Gherman îmi aduce aminte de vechiul Jurnal SF, avînd ca şi acela mistica tehnologiei şi a unui onirism uşor demodat – oare cîţi puşti au cumpărat JSF la începutul anilor ’90?; promova rubrici distincte dedicate băşcăliei, umorului terestru asemenea Academiei Caţavencu sau revistelor şcolăreşti manufacturate; încuraja sponsorii generoşi – sublimi, dar absenţi cu desăvîrşire în acei ani – să-şi facă reclamă în paginile sale vii & deştepte. Evident că, fără a avea „spatele financiar” asigurat, falimentul a aşteptat-o la colţ. Nu îndeajuns de repede însă pentru ca tinerii autori să rămînă şi obscuri, ei fiind de-a dreptul luaţi în braţe de edituri ca Vinea (poeţii) sau Polirom (prozatorii). Primii paşi fuseseră făcuţi, restul e istorie (literară). Mă întreb şi azi ce s-ar fi întîmplat dacă proiectul Fracturi ar fi fost sprijinit la timp de uniunea Bătrînilor, condusă la acea dată de dl. Uricaru, dacă revista ar fi găsit propria nişă pe piaţă: elaborată extrem de şmecheros, cu lipici la adolescenţi, probabil că ar fi adus mai multe servicii literaturii române decît obositele programe şcolare.
Spiritul ludic & literatura „deschisă”, dezinhibată a tinerei generaţii aveau să lovească din nou, de data aceasta la Arad. Grupaţi sub umbrela „Celebrului Animal”, junii scriitori Leac, Lazurca, Măduţa şi Khasis au reuşit să tipărească numerele savuroase ale revistei Ca şi cum pe cont propriu, culegînd admiraţia şi invidia confraţilor.
Am amintit aici Micul Ftiriadi, Fracturi şi Ca şi cum, poate singurele reviste literare din ultimii ani care – realmente şi ce iresponsabil cuvînt – m-au încîntat. Am văzut în ele prea puţin din cabalele, socotelile, grija pentru imagine ale scriitorilor consacraţi şi mult mai multă literatură scrisă de dragul literaturii, pentru prieteni, pentru cititorii cei mai tineri. Ceva din filonul efemeridelor avangardiste – de la urmuz la alge şi de la unu la pula – s-a conservat şi distilat la început de mileniu în publicaţiile „neoavangardiştilor” (aşa cum, peiorativ, i-au numit unii pe 2000işti).
Asumîndu-şi uneori, inevitabil, şi ridicolul şi amatorismul (pentru că nimeni nu s-a născut învăţat), consider că cele trei reviste au deschis o breşă în mentalitatea jurnalistică şi în publicistica literară de la noi. O anume lejeritate a discursului a pătruns pînă şi în cel mai scorţos săptămînal (România literară), altele au învăţat de la fracturişti tehnica scandalului, a polemicii cu armamentul greu – al criticii – din dotare (Cultura a format cea mai redutabilă echipă de critici din ultimul val de scriitori), altele duc mai departe principiul hedonist al literaturii calde, de plăcere, însă nicidecum frivole (Versus-m, Noua literatură, Pana mea). Cu o formulă redacţională întinerită, Cuvântul are de dus mai departe proiectul elitist, performant propus de profesorul Mircea Martin şi, totodată, campania de a deschide gustul pentru lectură cititorilor celor mai tineri (aşa cum redacţia condusă de Răzvan Ţupa încearcă în cadrul Premiilor revistei Cuvântul pentru liceeni).
La Cluj, am aşteptat după 2000 (de cînd directoratul a fost preluat de Horea Poenar) o revigorare a proiectului echinoxist. Revista Echinox a reuşit să provoace o vie polemică în mediul universitar local, a realizat un Dicţionar ce reconturează o paradigmă şi reconfigurează critic istoria grupării, de la finele anilor `60 pînă în prezent. Cîteva din vocile strălucite ale ultimei generaţii, ce activează în domeniul eseisticii, cronicii literare, poeziei etc. s-au lansat pe trambulina echinoxistă. Subfinanţarea, permanentul conflict cu Universitatea fac însă ca vocea noului Echinox să nu se audă cît şi cum ar trebui.
Un destin în oglindă, asemănător cu al longevivului Echinox, pîndeşte şi mai recenta Verso, revista girată de optzecistul Ion Mureşan, ce promitea o radicalizare a discursului critic în publicistica clujeană.
Am lăsat mai la urmă Tribuna dar, oricît îi voi deranja pe unii, o voi prezenta în acelaşi context. Cu echipa întinerită (din 2003), aproape dublîndu-şi numărul de pagini, îmbogăţindu-şi rubricatura şi atrăgînd, anual, noi colaboratori, Tribuna reuşeşte să fie cea mai substanţială şi cea mai citită revistă a Clujului. Sub patronajul acesteia se desfăşoară şedinţele "Clubului de Lectură", unde au citit cei mai valoroşi scriitori tineri ai Clujului, publicaţi ulterior în revistă. Cîteva din numerele tematice, ingenios gîndite de Oana Pughineanu au atras mînia proletară a marilor oameni din judeţ.
În redacţia ultimei sosite pe piaţă, a revistei Pana mea, îi reîntîlnim pe Micul domn Ftiriadi (alias un Cristian, alias Cristi Cosma), iar la departamentul „grafică, efecte speciale” pe anarhistul îmburghezit Ianuş. Editorul, pesemne cu dare de mînă & molipsit de entuziasmul celor doi, este tînărul poet SGB (pseudonimul lui Bogdan G. Stoian). Cum revista a reuşit să-şi apropie încă de la primul număr nume cu rezonanţă din literatura actuală (de la Octavian Soviany la Ruxandra Cesereanu, de la Alex Matei la Dan Lungu, de la Bogdan Creţu la Cosmin Ciotloş, de la Domnica Drumea la Claudiu Komartin) nu putem decît să-i urăm succes şi aceeaşi selecţie riguroasă a colaboratorilor şi pe viitor. Iar dacă va ajunge pe tarabe, la chioşcuri, dacă va şti să-şi identifice targetul printre studenţi şi liceeni, va avea cu siguranţă şi viitor.
Altfel ne va rămîne fixat în memorie încă un mic moment plăcut al marelui – şi niciodată îndeajuns istoricizat – Avangardism. Micul Ftiriadi probabil că acum mustăceşte şi are de ce.. -->
Tribuna, 16-30 iunie, 2007
Ştefan Manasia
Vă mai amintiţi de Micul Ftiriadi? Nu, nu la personajul caragialian mă refer, ci la foaia volantă cu acelaşi nume produsă & promovată pe holurile Literelor bucureştene de Un Cristian (Cristi Cosma). În fiecare număr al liliputanei reviste, scoase la xerox, Cristi – pe-atunci studinte în biblioteconomie – a promovat cîte un (foarte) tînăr scriitor: luînd-o cu ani buni înaintea epocii, vedea în autor o posibilă „afacere”, iar în manageriatul literaturii actuale o posibilă sursă de „venit”. Entuziasmul cronic, veţi vedea, nu l-a părăsit nici azi.
Cam în aceeaşi vreme (pe 1 ianuarie 2002) apărea primul număr al revistei Fracturi sub direcţia lui Marius Ianuş. De fapt, primul proiect coerent, ambiţios şi valoros al generaţiei 2000. Fracturi-le au propus un număr de tineri poeţi şi prozatori de real talent, avînd în comun, pe lîngă apetitul pentru frondă & scandal, cultul autenticităţii, al imediateţii, al hiperrealismului, noţiuni rudimentare de hipertext, de marketing literar. Revista conserva, de asemenea, ceva din profilul psihologic al directorului ei: tipărită pe hîrtie de ziar şi împestriţată cu desenele lui Silviu Gherman îmi aduce aminte de vechiul Jurnal SF, avînd ca şi acela mistica tehnologiei şi a unui onirism uşor demodat – oare cîţi puşti au cumpărat JSF la începutul anilor ’90?; promova rubrici distincte dedicate băşcăliei, umorului terestru asemenea Academiei Caţavencu sau revistelor şcolăreşti manufacturate; încuraja sponsorii generoşi – sublimi, dar absenţi cu desăvîrşire în acei ani – să-şi facă reclamă în paginile sale vii & deştepte. Evident că, fără a avea „spatele financiar” asigurat, falimentul a aşteptat-o la colţ. Nu îndeajuns de repede însă pentru ca tinerii autori să rămînă şi obscuri, ei fiind de-a dreptul luaţi în braţe de edituri ca Vinea (poeţii) sau Polirom (prozatorii). Primii paşi fuseseră făcuţi, restul e istorie (literară). Mă întreb şi azi ce s-ar fi întîmplat dacă proiectul Fracturi ar fi fost sprijinit la timp de uniunea Bătrînilor, condusă la acea dată de dl. Uricaru, dacă revista ar fi găsit propria nişă pe piaţă: elaborată extrem de şmecheros, cu lipici la adolescenţi, probabil că ar fi adus mai multe servicii literaturii române decît obositele programe şcolare.
Spiritul ludic & literatura „deschisă”, dezinhibată a tinerei generaţii aveau să lovească din nou, de data aceasta la Arad. Grupaţi sub umbrela „Celebrului Animal”, junii scriitori Leac, Lazurca, Măduţa şi Khasis au reuşit să tipărească numerele savuroase ale revistei Ca şi cum pe cont propriu, culegînd admiraţia şi invidia confraţilor.
Am amintit aici Micul Ftiriadi, Fracturi şi Ca şi cum, poate singurele reviste literare din ultimii ani care – realmente şi ce iresponsabil cuvînt – m-au încîntat. Am văzut în ele prea puţin din cabalele, socotelile, grija pentru imagine ale scriitorilor consacraţi şi mult mai multă literatură scrisă de dragul literaturii, pentru prieteni, pentru cititorii cei mai tineri. Ceva din filonul efemeridelor avangardiste – de la urmuz la alge şi de la unu la pula – s-a conservat şi distilat la început de mileniu în publicaţiile „neoavangardiştilor” (aşa cum, peiorativ, i-au numit unii pe 2000işti).
Asumîndu-şi uneori, inevitabil, şi ridicolul şi amatorismul (pentru că nimeni nu s-a născut învăţat), consider că cele trei reviste au deschis o breşă în mentalitatea jurnalistică şi în publicistica literară de la noi. O anume lejeritate a discursului a pătruns pînă şi în cel mai scorţos săptămînal (România literară), altele au învăţat de la fracturişti tehnica scandalului, a polemicii cu armamentul greu – al criticii – din dotare (Cultura a format cea mai redutabilă echipă de critici din ultimul val de scriitori), altele duc mai departe principiul hedonist al literaturii calde, de plăcere, însă nicidecum frivole (Versus-m, Noua literatură, Pana mea). Cu o formulă redacţională întinerită, Cuvântul are de dus mai departe proiectul elitist, performant propus de profesorul Mircea Martin şi, totodată, campania de a deschide gustul pentru lectură cititorilor celor mai tineri (aşa cum redacţia condusă de Răzvan Ţupa încearcă în cadrul Premiilor revistei Cuvântul pentru liceeni).
La Cluj, am aşteptat după 2000 (de cînd directoratul a fost preluat de Horea Poenar) o revigorare a proiectului echinoxist. Revista Echinox a reuşit să provoace o vie polemică în mediul universitar local, a realizat un Dicţionar ce reconturează o paradigmă şi reconfigurează critic istoria grupării, de la finele anilor `60 pînă în prezent. Cîteva din vocile strălucite ale ultimei generaţii, ce activează în domeniul eseisticii, cronicii literare, poeziei etc. s-au lansat pe trambulina echinoxistă. Subfinanţarea, permanentul conflict cu Universitatea fac însă ca vocea noului Echinox să nu se audă cît şi cum ar trebui.
Un destin în oglindă, asemănător cu al longevivului Echinox, pîndeşte şi mai recenta Verso, revista girată de optzecistul Ion Mureşan, ce promitea o radicalizare a discursului critic în publicistica clujeană.
Am lăsat mai la urmă Tribuna dar, oricît îi voi deranja pe unii, o voi prezenta în acelaşi context. Cu echipa întinerită (din 2003), aproape dublîndu-şi numărul de pagini, îmbogăţindu-şi rubricatura şi atrăgînd, anual, noi colaboratori, Tribuna reuşeşte să fie cea mai substanţială şi cea mai citită revistă a Clujului. Sub patronajul acesteia se desfăşoară şedinţele "Clubului de Lectură", unde au citit cei mai valoroşi scriitori tineri ai Clujului, publicaţi ulterior în revistă. Cîteva din numerele tematice, ingenios gîndite de Oana Pughineanu au atras mînia proletară a marilor oameni din judeţ.
În redacţia ultimei sosite pe piaţă, a revistei Pana mea, îi reîntîlnim pe Micul domn Ftiriadi (alias un Cristian, alias Cristi Cosma), iar la departamentul „grafică, efecte speciale” pe anarhistul îmburghezit Ianuş. Editorul, pesemne cu dare de mînă & molipsit de entuziasmul celor doi, este tînărul poet SGB (pseudonimul lui Bogdan G. Stoian). Cum revista a reuşit să-şi apropie încă de la primul număr nume cu rezonanţă din literatura actuală (de la Octavian Soviany la Ruxandra Cesereanu, de la Alex Matei la Dan Lungu, de la Bogdan Creţu la Cosmin Ciotloş, de la Domnica Drumea la Claudiu Komartin) nu putem decît să-i urăm succes şi aceeaşi selecţie riguroasă a colaboratorilor şi pe viitor. Iar dacă va ajunge pe tarabe, la chioşcuri, dacă va şti să-şi identifice targetul printre studenţi şi liceeni, va avea cu siguranţă şi viitor.
Altfel ne va rămîne fixat în memorie încă un mic moment plăcut al marelui – şi niciodată îndeajuns istoricizat – Avangardism. Micul Ftiriadi probabil că acum mustăceşte şi are de ce.. -->
Tribuna, 16-30 iunie, 2007
ma isterizez - Polirom si Cartea Romaneasca peste tot! Sa ma ierte Dumnezeu ca nu sunt invidios (ba sunt, da' numai un pic!), problema e ca am si eu cativa autori romani si nu stiu cum sa-i arunc pe piata - pe la Criticii noi si vechi de prin gazete...6. as vrea sa mai aduc tineri scriitori la noi in colectia LIT (daca ati auzit de ea...) si nu stiu cum sa le zic celor de la PANA sa ne mai bage si pe noi in seama. Ar trebui sa mai comentez pe la ei pe blog? Sau sa le fac o cerere oficiala?7. Iulia Balcanas - avem si colectii academice: Comunicare/Media si Sociologie. Ai ceva pentru noi? Sau poate un roman? Expresia McScritorii mi se pare simpatica. Bietul domn Ritzer cu McDonaldizarea lui ar fi foarte fericit. Felicitari, domnisoara.8. duelul Alex. Matei vs. Ang. Marinescu - beton, as zice. Bomba de final: "Schimb, din nou, registrul." (Ang. Mar.)9. apoi in pag 7 - replica. Si caseta lui Tupa.10. pag. 8 - Stefania Mihalache, unde vei publica al doilea roman?11. am obosit, asa ca sar:12. ancheta De ce migreaza autorii de la o editura la alta? e la fix, pacat ca a fost "rezolvata" rapid. Poate va mai continua. afirmatiile de tipul:Intre o casa de editura cu 300 de exemplare tiparite si un blog cu 400 de vizitatori zilnic, prefer a doua varianta.mi se par periculoase si usor inexacte. Sunt edituri care tiparesc 300, altele 1000, altele (putine) 2000 ex. Noi in LIT am tiparit 1000. Cred ca este onorabil. Si mai cred ca blogul si cartea tiparita sunt complementare si nu concurente.Dar poate ma insel.13. Felicitari, Calin Vlasie. In clasamentul editorilor romani (oameni, nu firme) l-as aseza in top 3!14. Salut, Sorin Stoica. Te-am cunoscut si am editat impreuna (cu proful tau de la Jurnalism si cu o grupa de studenti) un volum simpatic Televizorul in Micul Infern. Ma bucur ca ne-am cunoscut. Si cine stie cand ne vom revedea...acolo!15. In Best of 1979 - 2007 la POEZIE apare un volum editat de noi (pe vremea Tritonicului de Cluj) - Stefan Manasia / Amazon si alte poeme (2003)16. Buna, Ionuca. Ce mai faci?17. Uff, acum a aparut si Corint...Asta-i... (si eu cu cine votez?)
n Ciotloş, Claudiu Komartin, Oana Cătălina Ninu, Octavian Soviany, SGB (Bogdan G Stoian) şi "un cristian" (UNC). Iar ca redactori asociaţi Bogdan Creţu, Alex Matei, Mihai Vakulovski, Miruna Vlada. Ancheta revistei (redactorii preferă s-o numească interviu) este despre citit, despre cărţi, despre mari cititori, cititori secreţi şi recitire şi despre "cînd aţi furat ultima dată o carte dintr-o librărie?" Răspund, pe-alese - adică nu chiar la toate întrebările - Elena Vlădăreanu, Andrei Codrescu, Adrian Urmanov, Sorin Gherguţ, Liviu Antonesei, Oana Cătălina Ninu. Fetele vor să şocheze cu orice preţ, să fie "tari", astfel că Oana povesteşte într-un limbaj argotic despre cum a şmanglit cărţi împreună cu alt ciorditor calificat (nu, Oana, nu ţi se potriveşte autoficţiunea asta!), iar Elena Vlădăreanu, pe care Adrian Urmanov o socoteşte, vai, "cea mai mare cititoare", afirmă: "De recitit nu recitesc niciodată decît, cel mult, fragmente. Nu am putut reciti niciodată, singura carte pe care am recitit-o a fost Fraţii Karamazov, prin a XII-a (sic), doar pentru că prima dată a citisem în a VIII-a (sic), deci cam devreme. Altfel nu pot reciti, am impresia că pierd timpul. Ce nu o să citesc: Război şi pace. E marea mea frustrare şi marea mea părere de rău. Nu am citit-o cînd trebuia, prin liceu, iar acum chiar mi se pare imposibil. Dar mai ştii?" Câte afirmaţii, atâtea caraghioslîcuri şi idei primitive şi fiţe, iertare pentru directeţe! Dincolo de orice, însă, Cronicarul îi felicită pe toţi cei implicaţi în noua revistă. Pana scrie bine, se citeşte cu plăcere şi îi dorim viaţă frumoasă! P.S. Cine e "un cristian"? Rugăm deconspirarea în numărul 2, ne interesează.
