Marti, Iunie 26, 2007, 01:21 PM 

Emil Brumaru - ancheta nr 2
     media: 4.36 din 11 voturi

Fluturi din pandişpan

Am debutat editorial destul de tîrziu, şi nu numai din cuza mea. Eram deja la ţară, la Dolhasca, medic la un spital rural. Tocmai îmi cumpărasem o maşină de scris portabilă, Consul. La mine venea, din Iaşi, un vechi prieten, Adi Cusin. I-am batut la maşină un volum pentru Ed. Tineretului, A fi. El, entuziast, mi-a dus şi mie un volumaş şi l-a lăsat la biroul de înregistrare a manuscriselor primite. Mapa cu versuri a fost pusă într-un dulap. Norocul meu a fost că s-a angajat un nou redactor, Nicolae Oancea, care a luat, pur şi simplu, ca proaspăt venit, un teanc de manuscrise şi m-a dibuit pe mine. Mi-a scris. Şi am început să aştept să apară. Nu era vorba de nici o modificare. Au trecut vreo 3 ani, cartea nu mai apărea. Între timp am facut cunoştinţă cu „Gupul Oniric” (Dimov, Ţepeneag, Mazilescu, Vintilă Ivănceanu etc.) Dimov a făcut un nou aranjament al versurilor şi a început să-i ameninţe cu bătaia pe cei de la editura Albatros acum (se schimbase numele editurii!) Dupa 3 ani am primit un telefon de la şeful editurii: cartea apare, dar trebuie să-i schimb titlul, altfel nu! Asta o dorea cineva de foarte sus! Titlul meu era Fluturii din pandişpan. Enervat, exasperat, le-am spus ca nu dau alt titlu, sa-l dea ei! Şi aşa mi-a aparut volumul de debut, Versuri, în 1970. Pe urmă lucrurile au curs oarecum lin. L-am cunoscut pe Florin Mugur, lucra ca editor la Cartea Românească. Au fost doar două hopuri. Primul în 1980, cînd am scos Dulapul îndăgostit. Alex Şetfănescu, cel care mi-a făcut postfaţa şi mi-a sugerat şi titlul, după cel al unui poem din carte, speriat de Florin Mugur, a îceput să mă convingă să dau alt titlu. De data asta nu am renunţat. Al doilea cu Ruina unui samovar, în 1983. Aici Tamara Dobrin a trebuit să fie convinsă că în poezia unde spuneam „De dimineaţă pînă seara/ Visez la şoldul tău Tamara...” nu-i vorba despre ea... Şi că „Avionul dă din bombă/ Însă nimeni nu sucombă...” nu-i împotriva luptei pentru pace... Volum a fost cît pe ce să fie interzis din cauza titlului!!! Ruian unui samovar era scris iniţial, pe copertă, cu cuvintele unul sub altul, în acrostih ieşea RUS!!! S-a reluat coperta şi au fost scrise cuvintele în şir... Am trecut peste schimbarea cuvintelor din mai toate cărţile. Reparata cea cu trei sîni a rămas doar cu doi! În loc de „latrina” mi s-a pus „firidă” etc. etc. Chiar în loc de Reparata a trebuit să pun Leopolda! Şi cîte altele, pe care mă plictisesc să le mai enumăr... După Versuri, toate volumele au fost publicate la Cartea Românească. Din 1983 pînă în 1998, deci 15 ani, cînd am reapărut la Nemira, nu am mai publicat în volum. Nu mai aveam încredere în versurile mele... Pe urmă, după 2003, cînd a doua soţie a divorţat şi a plecat în America, am reînceput... Am avut şi după 89 destule aventuri editoriale... În ultimul timp m-am fixat pe Polirom şi Cartea Romînească, antologiile apărîndu-mi însă la Cartier... iar Infernala comedie la Brumar...

Marti, Iunie 19, 2007, 12:51 AM 

Dan Lungu (nr 1)
     media: 4.12 din 17 voturi

Cititorii cărţilor mele


Sincer să fiu, nu m-am gândit niciodată la publicul meu. De fapt, abia sunt pe cale să descopăr că eu am un public... Adică, mai precis, că există nişte oameni care mi-au citit una, două sau toate cărţile (pe cuvânt, am întâlnit şi din aceştia!) şi care, eventual, sunt interesaţi de ce mai am pe masa de lucru şi aşteaptă următoarea carte. Dincolo de un fior de mândrie, căruia nu-i dau răgaz să prindă rădăcini, se insinuează verişorul lui, fiorul de teamă. O uşoară panică. Nu sunt obişnuit să gestionez o astfel de situaţie. Nu ştiu unde să-mi pun mâinile, unde să-mi agăţ privirea. Încerc să fiu dezinvolt şi, ce uşurare, uneori îmi reuşeşte. Totuşi, publicul are ceva ameninţător – e posesiv şi sugerează „cantitatea”. Prefer cititorul. Cu el se poate sta la taifas, se poate comunica. Între obsesiile mele şi interesul lui se întinde o sârmă, pe care, cu grijă, se poate merge în echilibru. Asta pentru că refuz deopotrivă estetismul monoman şi genialoid, ca şi populismul nevertebrat. Identitatea, fie ea şi artistică, e o chestiune de dozaj, de echilibru între interior şi exterior, între înăuntru şi afară, cum ar spune Andrei Codrescu.
O să răspund provocării voastre şi o să iau cărţile pe rând.
Eu sunt singurul cititor al primei mele cărţi. Pe atunci, credeam cu tărie că e inutil să dai altuia să citească şi cu atât mai mult să o publici. După ceva ani am descoperit că era atât de proastă, încât n-am mai arătat-o nimănui. Primul volum de proză publicat, „Cheta la flegmă”, e o colecţie de bucăţi de mici dimensiuni. E scris cumva cu îndârjirea de a arăta că ştiu să scriu, de aceea pe alocuri e foarte tehnic. Ca viziune, mă regăsesc întrutotul în el. Un rol enorm în selectarea şi ordonarea prozelor care au intrat în carte (dintr-un maldăr...) l-a avut Ovidiu Nimigean. Eram atât de entuziasmat de mintea lui limpede, încât la un moment dat mă gândisem să-l iau coautor. O încurajare tonică şi măgulitoare pentru mine a venit, tot atunci, din partea Marianei Codruţ, care a pariat pe mine ca prozator. Publicul „Chetei...” era, în ochii mei, în primul rând prietenii din Club 8, iar apoi cercul mai larg al „cunoscătorilor”. Dar n-a fost aşa, cartea a circulat din mână în mână printre studenţi. E drept, nici nu era de găsit prin librării. O parte din prozele din „Cheta...” sunt scrise cu privirile celor din Club în ceafă, ca nişte pistoale. Mereu mă gândeam la ce vor spune ei când le vor citi. De sentimentul ăsta n-am scăpat nici acum întrutotul. Dar e mai degrabă stimulativ decât ameninţător.
„Raiul găinilor” vine cumva din „Duminica domnului Chichifoi”, una din prozele din „Cheta...”. E prima mea carte care a ajuns cu adevărat la public. Adică pe care, dacă voiai, te puteai duce în librării să o iei. Cred că a fost cumpărată de diferite categorii de vârstă, de diferite profesii – un public eterogen. Odată cu traducerea ei în franceză, am avut o revelaţie: nu numai în România există cititori. Cu „Les belles étrangères” am trăit experienţa unui public străin. E unul din momentele în care îţi dai seama că valoarea unei cărţi stă în ceva mai mult decât valoare ei estetică sau/şi că ingredientele estetice diferă semnificativ în funcţie de spaţiile culturale.
„Băieţi de gaşcă” vrea să recupereze zone de expresivitate rămase în umbră. Impulsul a fost textul pe care l-am pregătit pentru „Cartea roz a comunismului”, proiect al Clubului 8, coordonat de Gabriel H. Decuble. E o carte care a circulat bine printre liceeni şi studenţi, dar care a stârnit, de exemplu, şi entuziasmul unui prozator de rasă cum e Cristian Teodorescu. Am primit multe feed-back-uri încurajatoare.
„Sînt o babă comunistă!” tocmai a apărut. E o carte complementară „Raiului...”. Ea s-a născut în urma impulsului dat de Jacqueline Chambon, editoarea mea din Franţa, a discuţiilor cu Dumitru Ţepeneag, care a găsit interesantă ideea şi a sentimentului că mai am ceva de spus despre comunism. De acum, literatura mea va merge în altă zonă. Din primele ecouri pe care le am, se pare că e o carte care prinde foarte bine la persoanele în vârstă şi la românii din diaspora. Cel puţin în privinţa bătrânilor, e o adevărată surpriză: e un segment de cititori la care nu mi-aş fi imaginat vreodată că sunt capabil să ajung...
După acest scurt inventar, mi se pare interesant cum, o dată cu apariţie fiecărei cărţi, suferim transformări noi înşine ca autori, dar şi publicul nostru se metamorfozează. Aş zice că legătura dintre noi şi publicul nostru e mai mare decât ne place nouă să credem.

Dan Lungu – n. 1969, Botoşani. Conferenţiar la Catedra de Sociologie, Universitatea „Al.I. Cuza“, Iaşi. Studii postdoctorale la Sorbona. Redactor la revista „Au Sud de l’Est”. In 1996, iniţiază grupul literar Club 8. Intre 2001 si 2002, redactor-şef al revistei de cultură Timpul. Volume publicate: „Muchii” (versuri, 1996); „Cheta la flegmă” (proză scurtă, 1999); „Construcţia identităţii într-o societate totalitară. O cercetare sociologică asupra scriitorilor”, (2003); „Proza cu amănuntul” (proza scurta, 2003); „Nuntă la parter” (teatru, 2003); “Raiul găinilor (fals roman de zvonuri şi mistere)” (2004); “Băieţi de gaşcă” (proză scurtă, 2005). În 2005, este tradus în franceză cu romanul “Le paradis des poules”, Editions Jacqueline Chambon.
Face parte din grupul de scriitori români invitaţi la „Les belles étrangères” (Franţa, 2005). Este tradus cu proză scurtă în italiană, germană, franceză, engleză, maghiară.
I se montează piesele „Cu cuţitul la os” (2002) şi „Nuntă la parter” (2003). Nominalizat la numerose premii. Este distins cu Premiul Societăţii Junimea pentru activitatea literară pe 1993; Premiul Editurii Nemira pentru proză scurtă (1997); Premiul USR, filiala Dobrogea, pentru debut în proză (1999); Premiul Goethe Zentrum pentru promovarea originalităţii, ca reprezentant al Club-ului 8 (2001); Premiul USR, filiala Iaşi, pentru proză (2005). Membru al Asociaţiei Scriitorilor Profesionişti din România şi al Uniunii Scriitorilor din România.

Duminica, Mai 20, 2007, 02:59 PM 

Ioana Morpurgo (Baetica)
     media: 4.23 din 22 voturi





s-a născut la Dunăre pe unde umblă melcii. asta în 1980. apoi a terminat facultatea de litere din Bucureşti (română-engleză) şi masteratul de antropologie culturală genial de la SNSPA. face parte din grupul literar "Fracturi". a publicat un roman - fişă de înregistrare (Polirom 2004) şi alte multe poezii, articole, etc. în prezent trăieşte în Anglia, unde scrie, dansează şi creşte o fetiţă.

   


pentru varianta demo şi abonamente pana_mea2007@yahoo.com colaborări la opoveste@yahoo.com vezi blog redacţional vezi blog oficial

Cautare


Categorii

Aboneaza-te la insemnari


Linkuri

album foto

Blog Status

Vizitatori:272.148
Insemnari:194
Comentarii:42

Arhiva

  • PROPUNERE DE PROIECT Nu aud pentru prima dată că autorii cărţilor de poezie se plâng de vânzări slabe, vizibilitate redusă, probleme editoriale. Pentru a spulbera o parte din aceste frici, ce-ar fi să organizăm un fel de caravană a cărţii? Un fel de bookmobil care să circule prin ţară şi care să dovedească multor sceptici contrariul. Să-i zicem festival, târg, oricum. Important e să-l începem. Ce ziceţi? (votaţi în sondaj) un cristian
powered by
www.ABlog.ro
Termeni si Conditii de Utilizare