Erorile îmi aparţin, ca şi opţiunile


Nu am l’usage du monde, nu mă pricep la lucruri pe care alţii le fac cu dezinvoltură. Aşa că şi debutul meu a fost atipic. Fără gesturi largi, fără retorisme emfatice. L-am reîntâlnit pe Ţone la un festival semirural, prin Gorj, după câţiva ani. Ştia ce scriu şi propunerea a venit spontan. Sevraj s-a depărtat de mine după un an, rotofei-sănătos, ca un prunc sămănătorist. Un telefon, mecanismul s-a pus în funcţiune, o viteză ameţitoare pentru provinciala incurabilă care sunt. Comunicarea cu editura a fost exclusiv internautică, asta însemnând că nu am avut, malheureusement, prilejul să văd cartea înainte de definitivarea ei (în ziua lansării, adicătelea). Poate ăsta a fost motivul pentru care nu am rezonat deloc cu coperta kitsch şi cu formatul bizar. Cert este că nu am cerut nimic explicit editurii, în bunul meu simţ (sau indolenţa), de-acum proverbial(ă). Nu mi s-a impus nimic. Nu mi s-a cerut părerea, însă. Asta am pus-o pe seama grabei. Pseudonimul mi s-a inoculat subtil, în alte circumstanţe (am încercat, succesiv, o varietate). A fost o decizie ad hoc, a mea, cu câteva zile înainte de expedierea manuscrisului. Se pare că nu poţi intra în literatură, mai nou, cu un sufix diminutival în coadă. Asta e, chestiuni exterioare... Fiecare pagină are calea ei. Deşi unii cred obstinat că volumul a fost supralicitat, că a fost vorba numai despre political correctness (i-auzi, la noi?!), îmi spun c-am fost norocoasă (a circulat – dacă aş fi activat în Bucureşti, probabil ar fi avut un impact ceva mai puternic) şi nu m-am mirat aflând că cine a avut de citit/cumpărat cartea a făcut-o. Vinea contează, să nu negăm, în impunerea unui titlu. Cel puţin la nivel „elitist”. Nu printr-o promovare acerbă, susţinută, din nefericire, pentru că noi suferim încă de premaiorescianism, ci prin autoritatea ei. O autoritate, fireşte, care nu este infailibilă. De când se poartă best seller-ul în poezie?! Pătrunderea în mase, lectura din – să zicem – Coman a vânzătoarei din colţ este utopică, să fim serioşi; la fel, elongaţia asta financiară, ce demon! Şi, nota bene, acesta nu e un encomion pentru cel care m-a editat. Pentru mine a fost pozitivă solicitudinea lui Ţone, fiindcă provincia izolează, erodează. Te face, e drept, flexibil. Eu nu am scos cartea gândindu-mă că o să am un trai decent post factum (pentru asta îmi ard după-amiezele dând meditaţii şi încercând să obţin un credit să-mi iau o casă, una mică-mică), nu m-am gândit că voi fi recunoscută la butic c-am fost văzută la TV, ci pentru liniştea asta din mine, autodevorantă. În rest, fluctuaţia preţurilor de achiziţie, două cuvinte modificate inutil (unul în textele mele, altul în postfaţa lui Terian), absenţa de pe piaţă..., astea-s aiureli. Nu faci cursuri despre relaţia editor-scriitor, nu ştii cum să-ţi negociezi clauzele. Cel puţin ca debutant. Poate inapetenţa mea pentru real, neputinţa de a descifra până şi factura de energie, obtuzitatea birocratică mă fac să spun asta. E paradoxal că am aşteptat atâţia ani debutul, am scos la Vinea (făcând slalom printre propuneri de editare ale unor nume obscure sau nu) şi nu ridic obiecţii? Erorile îmi aparţin, ca şi opţiunile. Nu vituperez şi nu aştept gesturi providenţial-corective. Îmi lipseşte combativitatea aridă, e un defect de construcţie. Şi, până la urmă, am făcut compromisuri mult mai dureroase de-a lungul anilor. Ăsta ar fi insignifiant, chiar dacă s-ar numi aşa. Acum, ceea ce primează este definitivarea lui Kirke. Unde va apărea? Şi cartea asta va avea propriul ei destin.

În afară, există o competiţie acerbă între criticii tradiţionali (cei ce tipăresc pe hârtie) şi bloggerii bibliofili. La noi, e încǎ prematură discuţia despre aceste două tabere. Punctul comun ar fi complementaritatea: un blogger care aduce în discuţie una articol publicat de un ziar, nu face decât să sporească popularitatea respectivei gazete. Bloggerul are avantajul că singurul căruia trebuie să-i fie fidel este el însuşi, putând astfel vorbi cât se poate de deschis şi fără ocolişuri despre punctele slabe sau forte ale unei cărţi. Sinceritatea care-i este proprie îl face mai simpatic consumatorului de cultură. Ne place să auzim: “mi-a plăcut/nu mi-a plăcut pentru că…”. Aceasta nu înseamnă totuşi că ne dezicem de referinţele şi cuvintele alese ale criticii tradiţionale dar, pe lângă acestea, aportul personal al unui blogger, pertinenţa expunerilor, acel ceva ce transpare în cuvintele despre o carte, ne convinge o dată în plus.
Blogurile despre cărţi vorbesc despre cărţi. Pentru autorii lor, cititul este pasiune; vorbesc despre ultimele cărţi pe care le-au citit, sunt toţi la curent cu fenomenele/evenimentele/chestiunile arzătoare din blogosfera românească şi străină, promovează rar evenimente culturale (vorbesc despre ele după ce acestea au avut loc). Blogurile de autori (dintre care se remarcă, printre alţii, cele ale lui Radu Pavel Gheo- Gheoland, Vasile Ernu - Născut în URSS, Jean Lorin Sterian- uBlog etc) sunt mai ancorate în realitǎţile politice sau sociale; unii dintre ei se autopromovează (pe ei înşişi sau evenimentele la care iau parte), sau pur şi simplu, notează idei care sunt întrucâtva legate şi de literatură. Unii dintre aceşti autori par lipsiţi de o anume lejeritate a frazelor, blazarea omului provenit din “sistem” transparând flagrant în remarcile lor literare. Personal, prefer blogul lui J. L. Sterian şi cărţile lui R.P. Gheo.
Credibilitatea blogurilor ia avânt, pertinenţa spuselor celor care scriu despre literatură fiind motivul esenţial. Bloggerii au ajuns ei înşişi să fie citaţi de marile reviste literare, reacţiile fiindu-le urmărite şi punctate. Opiniile acestor “neavizaţi” ce operează într-o nişă îngustă sunt respectate şi aplaudate, atunci când este cazul. Fenomenul blogurilor este încă tânăr. O mulţime de alţi tineri, cu voci individuale şi cu argumente forte vor fi descoperiţi. Deşi nu suntem din aceia care deplâng statutul cărţii şi al cititorului pe piaţa din România (deplin convinşi cǎ da, se citeşte!), dispute între bloggeri şi literaţii tradiţionali nu vor apǎrea. Ne vom bucura în continuare de acest soi de complicitate călduţă şi benefică dezvoltării ulterioare a literaturii române.

Mi-ar fi plăcut să pot răspunde la întrebări, enumerând „autorii Cartea Românească”
şi mărturisind eforturile făcute pentru a-i păstra. De asemenea, mi-aş fi dorit să vă
explic migraţia editorială a autorilor români, expunând nu doar motivele pecuniare sau cele de difuzare.
Dar este greu să dai răspunsuri riguroase într-un domeniu editorial tânăr – literatura română postdecembristă – care încă face firave studii de piaţă şi depinde de o literatură în formare - tributară unui bagaj (mai degrabă cutie a Pandorei) genetic sărac şi unor modele deseori inaccesibile - şi de un public-cititor insensibil la eforturile creatoare ale scriitorului român.
În domeniul editorial, nu avem bibliografie. Poate doar una romanţată, care ţine de legendele folclorului urban. Se spune că marile edituri pretind de la autorii lor exclusivitate. Se mai spune că, pentru a nu-i pierde, investesc în ei sume mari. Se spune că Gide l-a refuzat pe Proust, că Houellebecq are tiraje fabuloase, că Balzac scria romane „noir”, că Jack London îşi număra cuvintele, că J.K. Rowling va fi nevoită să-l ucidă pe Harry Potter, că Eminescu aştepta telegramele Havas, ca să scrie de meserie, că Mateiu Caragiale aştepta moştenirea, că Marin Preda îşi ridica drepturile de autor cu valiza, că Radu Aldulescu e scriitor profesionist… Se spune că editori cu suflet mare acordă burse de creaţie şi sunt alături de autorii lor la nevoie. Că nu se poate trăi din scris pe piaţa românească de carte, opacă la valorile proprii.
Nu ştiu mai nimic despre vânătoarea de autori cu potenţial succes de public sau de critică, despre atragerea autorilor talentaţi, „serioşi”, charismatici, capabili
să-şi promoveze Cartea. O carte cu „miză”, cu „poveste”, accesibilă şi publicului larg, impecabilă stilistic pentru critică. O carte care să conţină dozele necesare de: sex, politic, social, „psihologic”, dialog, început şi sfârşit.
Ştiu doar o poveste adevărată despre o carte care nu va apărea, pentru că, asupra unuia dintre autori, o mare editură deţine exclusivitatea, prin contract, iar moştenitorul celuilalt autor nu doreşte să publice sub sigla respectivă. Fiind o carte de interviuri, singura soluţie ar fi să se publice întrebările la o editură, iar răspunsurile - la cealaltă…
Mădălina Ghiu (foto Mihai Cucu)

anchetă

Ce te-a făcut să alegi Vinea?
Ca orice tânăr din acele vremuri aflat la început de drum şi mai ales nefamiliarizat îndeajuns cu sistemul editorial, nu mă gândeam atât de departe. Vroiam doar să scriu şi îmi era teamă de o publicare ulterioară. Participam la concursuri, luam pulsul vremurilor, mă întâlneam întâmplător cu ceilalţi care scriau sau erau la fel de “debusolaţi” ca şi mine. Editarea la Vinea mi se părea în acele timpuri un lucru de proporţii, poate şi din cauza lipsei suficiente de contacte care să mă facă să văd realitatea la dimensiuni reale. Totul a început cu tabăra organizată la Mănăstirea Râşca unde s-a întâmplat să fiu aleasă şi eu pentru publicare, dacă după încheierea cursurilor de acolo reuşeam ca până în toamna lui 2005 să scriu o carte. Aveam la dispoziţie mai puţin de 3 luni şi nici un subiect pe care să-l explorez… ştiam doar că am nişte idei din care poate ieşi ceva. Aşadar a urmat editarea pentru că am reuşit atunci să scot din mine cartea pe care nu mă gândisem vreodată că o voi scrie, aveam alte sute de ciorne şi idei de carte pe care le-am abandonat.

Ce te-a nemulţumit în relaţia cu editorul?
Nu m-a nemulţumit nimic, tocmai pentru că nu a existat vreo relaţionare cu acesta. Fiecare şi-a văzut de ce avea prioritar atunci: eu scriam, el edita, restul nu m-a interesat la început, că tot a fost pusă întrebarea la trecut.

Ce astepţi de la el?
De ce să aştept ceva de la un editor? Poate aş aştepta ceva de la o Editură, adică plan de marketing, publicitate, tiraje, ediţii secunde şi alte asemenea. Editorul ca om nici nu ar trebui să existe, ar trebui să existe numele editurii şi în spatele ei o întreagă echipă de oameni în slujba autorului. Pui bazele unei edituri, plăteşti taxe, semnezi contracte, consulţi avocaţi, totul pentru binele literaturii. Dacă vrei să fii proslăvit ca nume propriu, nu-ţi face editură.

Ce fel de contract ai semnat?
Cum lucrurile astea ar trebui să fie confidenţiale, nici eu nu îmi pun problema câţi bani se scot dintr-o revistă sau cu ce ajutor sau cu cine semnează sau nu contracte. Nu sunt interesante problemele astea pragmatice. Dacă vă interesează tipuri de contract, sunt pagini de net, al meu în particular nu înseamnă decât un pai într-un căruţ cu nenumărate alte paie care au fost sau nu culese.

Ce ai de gând sa faci în continuare?
Ce să fac? Să plec un pic din ţară, să caut edituri care se pot ridica la standardul care mi se pare decent, care au echipe profesioniste, să mai experimentez, să mă joc cu tot ceea ce am la îndemână.

Ce îi sfătuieşti pe cei care vor debuta?
Dacă sunt pregătiţi pentru public, dacă scriu nu din dorinţa de a fi la modă sau de a fi în centrul atenţiei pentru câteva luni, dacă asta le place şi asta vor, să debuteze. Debutul e mai mult formal ca titlu, şi foarte personal ca finalitate. Se poate întâmpla orice pe parcurs şi după. Debutul nu-ţi garantează nimic, e ca şi cum ai încerca din cal să faci maimuţă. Nu se poate dacă nu eşti făcut pentru literatură, să spunem.

Unde ai vrea să publici ?
Oriunde. De exemplu în Argentina, Mexic, Scoţia, Insulele Canare.

De ce?
Din simpa dorinţă de a călători şi de a avea acces la experienţe. Din dorinţa de a întâlni oameni noi, situaţii noi, de a mă rupe de toţi cei cunoscuţi. Vreau să văd cât de legată sunt de trecut, şi cât de mult pot rezista făcând ce nu am mai făcut până acum. Situaţiile comode nu îmi sunt prielnice nici din punct de vedere uman, nici literar. Poate am nevoie de un plus de adrenalină, sau de bucurie, nu ştiu. Dar mereu mi-am dorit să o iau de la capăt atunci când îmi era mai bine.

Ţi-ai păstra primul editor?
Nu, de ce? Ca să mă îngrop singură în limite, restricţii şi filme de benzi desenate? Toate au un început aşa cum au şi un sfârşit. Continuarea e mereu provocarea de a face şi altceva, nu mi-a plăcut niciodată să mă întorc în acelaşi loc.

Ediţia bilingvă (din Mexic) ţi-a fost facilitată de editorul român sau a fost "din sursă proprie"?
“Sursa proprie” e întâmplarea că în 2007 este centenarul Frida Kahlo şi se serbează şi în Mexic. Asta nu avea cum să o potrivească nimeni, nici editorul, nici străbunicii, pur şi simplu s-a întâmplat şi era păcat să nu fac ceva în sensul ăsta. Am cunoscut câţiva scriitori şi pictori din Mexic care m-au încurajat şi, din aproape în aproape, am făcut un proiect, am căutat edituri şi alte instituţii cărora să li se potrivească genul meu de propunere. Din ţară îi pot număra pe degete pe cei care mi-au dat un sfat, probabil e foarte adânc întipărită mentalitatea ca cel din curtea vecină să nu cumva să-ţi sară gardulJ (http://www.letralia.com/161/caracol01.htm).
Tot discutând cu oameni de la mii de km depărtare am ajuns la Editura Praxis din capitala Mexicului, şi mai sunt două propuneri din Uruguay şi din Spania. Mi se pare mult mai simplu şi curat cum se lucrează în afară, oamenii sunt foarte deschişi, te ajută fără să te ştie, fără să li se pară că te milogeşti (aşa cum se întâmplă în ţară când vii cu vreun proiect), sunt foarte flexibili şi nu cer nimic în schimb. Îţi citesc cartea, scriu cronici, te caută, îţi dau sfaturi, te redirecţionează către alţii mai apţi atunci când nu au suficiente modalităţi de a îţi respecta proprietatea intelectuală. De exemplu o cronică dintr-o revistă din Venezuela care deschide poarta editurilor, mai ales că acolo pari nebun dacă vii fără vreun agent literar.
Cartea va apărea în ediţie bilingvă pentru că am dorit ca ultimul exemplar din tirajul scos pe piaţă în ţară să nu însemne şi dispariţia acestei cărţi pe care nu aveţi cum să o găsiţi în vreo bibliotecă din România.

"De ce migrează autorii de la o editură la alta?" (prima parte a anchetei)

Underground… forever

Am debutat cu două volume, în 1995: Tablou de familie, volum colectiv, respectiv Klein, volum individual. Primul a apărut la o editură complet necunoscută pe-atunci, inexistentă de-atunci încoace - Leka-Brîncuş. Evident că pentru mine n-a contat editura, pentru că era vorba de împlinirea dorinţei oricărui autor şi pentru că apariţia a fost girată de Mircea Cărtărescu. În schimb, am avut rezerve legate de editura la care mi-a apărut primul volum individual. E vorba de editura Timpul din Iaşi, o editură necunoscută pe atunci – nu că astăzi ar fi cine ştie ce editură, fără supărare. Chiar dacă atunci am fost fericit, mai ales că publicarea fusese însoţită de satisfacţia că asta se întîmpla în urma cîştigării unui concurs, după aceea am avut ceva regrete legate de felul în care mi-am făcut intrarea editorială în lumea literară, cumva pe uşa din dos a unei edituri care nu mi-a dat şansa de-a atrage atenţia – vezi debuturile cu adevărat vizibile din ultimii ani, girate de actuala, revitalizata C. R. sau vezi concursul de debut al editurii Univers de la sfîrşitul anilor 90.
În 1999 am publicat volumul Eu, pe care l-am considerat un re-debut, pentru că, vanitos, am considerat că volumul din 1995 n-a fost cu adevărat luat în seamă. În plus, nici Klein, nici Tablou de familie nu avuseseră parte de difuzare şi nici de promovare (mă rog, Tablou de familie a avut norocul unui girant cu cotă, Mircea Cărtărescu, aşa c-a avut parte de o primire mai atentă). Deci, în Eu am reluat integral placheta de debut şi i-am adăugat o secţiune cu poemele noi. Am avut şi norocul propunerii lui Gheorghe Crăciun de a-mi publica volumul la Paralela 45. Problemele, însă, au rămas, chiar dacă editura era, de data asta, mult mai puternică: lipsa promovării, lipsa difuzării – cartea nu se găsea nici măcar în marile librării din Bucureşti. Păi de ce să fi fost interesată editura de aceste aspecte, dacă volumul făcea parte dintr-o colecţie subvenţionată de Ministerul Culturii? Editura îşi luase banii, scosese cartea, îşi făcuse, chipurile, datoria...
Pe fondul acestor nemulţumiri, pentru Klein spuse nu mi-am mai făcut iluzii, ci am căutat pur şi simplu o editură bucureşteană la care să apar. Aşa, pur şi simplu, fără nici o pretenţie decît aceea de a nu-mi scoate cartea pe bani proprii. Am ales prost şi am ajuns să scot placheta într-o formulă underground: editorul şi-a bătut joc de banii sponsorului şi de munca prietenului care a conceput coperta. În textul de autopromovare de pe manşeta volumului fără coperte, am folosit termenul “samizdat”, al cărui sens iniţial e acela de “autoeditare”. Samizdatul lui Klein spuse l-am văzut şi ca pe un gest de protest faţă de lipsa de profesionalism a multor editori români (e semnificativ faptul că editorul în cauză a lucrat prost pe banii altuia – e de presupus că ar fi fost mult mai responsabil pe banii proprii!), dar, zic eu, şi faţă de condiţia clandestinitate a cărţilor de poezie românească tînără, în situaţia în care ele nu se găseau pe piaţă: atît pentru că librarii nu acceptau să vîndă decît ceea ce le aducea cîştig aproape imediat, cît şi pentru că editorii înşişi judeau după o logică stranie – ei spuneau că poezia, în special aceea a tinerilor, nu se vinde, deci nici n-are rost să se agite pentru a o pune în librării; concluzia logică fiind că ai nevoie de renume pentru a fi pus în vînzare. Dar – şi aici acest cerc vicios se închide - pentru a căpăta un renume trebuie să îndeplineşti minimala condiţie de a fi difuzat! Lansarea lui Klein spuse în regim de samizdat – sprijinită şi de fermentul numit un cristian – a fost, pentru mine, o lansare simbolică: pentru că poezia celor fără renume era ca şi inexistentă, chiar cînd avea ISBN, întrucît cartea în sine nu se găsea, deşi fusese editată; şi pentru că placheta mea voia să atragă atenţia asupra textului însuşi, dincolo de mărcile sale oficiale (ISBN, editură etc.). Pînă la urmă ratarea editorială a avut avantaje nebănuite, Klein spuse fiind singura mea carte individuală nominalizată la un premiu – e vorba de premiul pentru poezie al ASPRO.
Prin urmare pentru volumul următor am căutat altă editură – apropo, editura care îmi făcuse pocinogul a şi dispărut între timp – şi am ajuns la Vinea. Generozitatea lui Nicolae Ţone era – şi este – însă subminată de aceleaşi hibe: difuzare zero, promovare 0,5. Am publicat la Vinea două cărţi, Poeme în doi şi Cangrena e un animal de casă, pentru că era, alături de Pontica – unde am vrut să scot la un moment dat Cangrena… – una din puţinele edituri care publica poezie en-gros, debuta, reedita, republica poeţi “la greu” şi avea un prestigiu dat în primul rînd de interesul pentru tinerii poeţi. Din păcate prestigiul editurii compensează doar în parte hibele pomenite mai sus.
Abia cu ultimul (şi al şaptelea) meu volum de poezie am reuşit în sfîrşit să ies din underground: Klein spuse Klein a apărut la C. R. şi e singura mea carte difuzată în toată ţara, singura carte cît de cît promovată şi singura carte de pe urma căreia am cîştigat cîteva milioane de lei vechi prin vînzarea, în numai şase luni de la apariţie, a 250 de exemplare! Ceea ce nu e puţin, poeţii ştiu de ce... Explicaţia: promovare şi difuzare. Sînt convins că la acest mic succes personal au contribuit toate editurile la care am publicat anterior, în măsura în care mica mea notorietate s-a construit în timp şi tocmai cu contribuţia acestor apariţii editoriale. Dar asta nu umbreşte meritul Cărţii Româneşti, o editură la care visam să debutez la începutul anilor 90 şi la care am apărut abia cu ultima carte de poezie. Toate astea fiind spuse, e de la sine înţeles că la Polirom/Cartea Românească o să vreau să mă întorc cu următoarea mea carte, chiar dacă nu va fi una de poezie.

La standul anticarului
Iustin Zegrea
(mulţumirile noastre)