Miercuri, Iunie 27, 2007, 10:16 AM 

Bogdan Creţu - cronică la "Mirii nemuririi" (Radu Aldulescu)
     media: 4.58 din 19 voturi

Martirii orgolioşi


Radu Aldulescu este, cu siguranţă, unul dintre prozatorii cei mai importanţi care au apărut după 1990. el este, mai bine spus, un produs al tranziţiei noastre lugubre, de care literatura nu s-a putut nici ea izola. Începând cu Sonata pentru acordeon, volumul de debut din 1993, dar mai ales prin Amantul colivăresei (1996), Istoria eroilor unui ţinut de verdeaţă şi răcoare (1998) şi Proorocii Ierusalimului (2004), autorul a impus un stil întru totul distinct de al colegilor de breaslă, situat într-un raport de fidelitatea faţă de limbajul pitoresc al străzii şi, în aceeaşi măsură, o lume aparte, „mizerabilistă”, după cum s-a tot spus, plasată undeva către subsolurile României postdecembriste.
Ultimul roman semnat de acest important scriitor nu dezminte succintele etichetări de mai sus, deşi ar trebui să le nuanţeze în mod hotărât. Ceea ce într-un fel s-a şi întâmplat, de vreme ce unii dintre nu foarte numeroşii comentatori de până acum (Andrei Terian, Doris Mironescu) aduc în discuţie şi palierul metafizic al ficţiunii veriste, naturaliste ca metodă, pe care Radu Aldulescu a brevetat-o în proza ultimelor două decenii.
Ceea ce atrage atenţia înainte ca iţele intrigii să se limpezească este stilul alambicat, care conferă frazei un melos de lamentaţie; naratorul pur şi simplu amestecă voit planurile, mixând, în cadrul aceleiaşi unităţi sintactice, diferite voci şi adresându-se uneori, compătimitor, personajelor. Această naraţiune ba la persoana a II-a, ba la prima ori, mai rar, la a III-a, acest amestec bine controlat al perspectivelor conferă textului numai ritm şi imprimă lectorului o anumită atitudine faţă de personaje. Mirela nu mai e o simplă curviştină, căzută în păcat încă de tânără şi devenită victimă a bărbaţilor laşi, care o părăsesc după ce îi lasă în grijă plozi din flori, ci şi o năpăstuită a sorţii, un om care merită toată mizericordia datorită condiţiei sale inevitabil precare. Sărăcia, compromisurile pe care se vede nevoite să le facă pentru a supravieţui nu mai sunt urmări fireşti ale unui comportament nu întru totul ortodox, ci date prescrise destinului ei de perdantă, de pe urma căreia toţi profită, pentru a o înjosi fără preget cu proxima ocazie: „Nici n-ai fi simţit osteneala, Mirelo, abia sărită de douăj’ de ani, zveltă, făcută, cu carnea tare pe tine, şi tocmai scăpaseşi de Ticuţă, încât tot ce ţi-ar fi lipsit ar fi fost un soldat sau un ofiţer dintre şantieriştii ăia care nu mai pridideau să rânjească la ea şi s-o ciupească de buci. Păi, nu doar din pricina asta îţi era bine şi nu simţeai osteneala, da’ nici nu se compară, Mirelo, ce-i acum cu ce era atunci”. Ei bine, nici nu deschizi bine cartea şi pricepi că atât Mirela, cât şi Rafael, personajele principale ale acestui eşec unanim, „mirii nemuririi”, cei care încearcă să-şi afle liman tocmai în înnobilarea suferinţei, sunt adevăraţi arhangheli ai mizeriei, sfinţi martirizaţi permanent, faţă de care atitudinea auctorială este una pe cât de pioasă, pe atât de neconvenţională, de vreme ce nu pierde prilejul de a dubla mereu poezia înaltă, spirituală a suferinţei autentice de latura sa grotescă, de a da în vileag plăgile supurânde ale unor vieţi situate la limita de jos.
În afara acestui nivel simili-naturalist al textului, totul capătă accente simbolice, de vreme ce personajele par a se înscrie în tipare cvasicunoscute: paznic într-un cămin de copii, provenit tot de acolo, Rafael se simte un prizonier pe viaţă al coşmarului copilăriei, dar este surprins adesea „aşteptând copiii să vină la el”. Acelaşi are obiceiul de a ţine interminabile predici, dintre care unele nu sunt deloc lipsite de adâncimea lor; există ceva mesianic în atitudinea acestui vagabond tragic, care-şi înţelege condiţia, dar are şi orgoliul de a îşi duce crucea până la capăt. „Împărăţia nemuririi e departe; pentru ei, da, că el e asigurat de viaţa veşnică şi n-ar mai avea la ce să-l frământe soarta lor. În definitiv, fiecare se salvează singur, deşi nu-i mai puţin adevărat că nu te poţi salva decât salvându-i pe ceilalţi”. Iată unul din săracii lumii care face din statutul său o monedă poate calpă, dar verosimilă, care să îi asigure accesul la cele sfinte. Cu alura sa de Raskolnicov, de preot păcătos, cum îl percepe şi Mărgărit, cel fascinat de el, Rafael exprimă însă şi mari adevăruri, de coloratură dostoievskiană, din care nu face însă decât un arsenal tocmai bun pentru a-şi susţine martiriul pauperităţii: „Crucea-i în om şi-i chiar omul şi orice ar povesti omul despre el însuşi nu se compară şi nu poate întrece greutatea crucii”.
Pe scurt, Mirii nemuririi ridică la rang de victime ale răutăţii lumiii acest tip de indivizi care se complac, nu fără orgoliu, în condiţia lor, chiar dacă au răbufniri de onoare (Rafael îl înfruntă pe zbirul cartierului, riscând mult mai mult decât ar putea duce, Mirela decide să mai nască un copil, chiar dacă ştie perfect că nu va avea cu ce să îl crească, chiar dacă îl va vinde şi va risipi banii respectivi etc.). Una peste alta, avem de a face cu unul dintre romanele cele mai bune ale anului 2006, care ar putea juca rolul unei răspântii în opera lui Radu Aldulescu.

Marti, Iunie 26, 2007, 01:26 PM 

Bogdan Creţu
     media: 4.79 din 14 voturi

“Voi fi o carte legată în propria-mi piele”


Întreaga poezie a lui Ioan Es. Pop (de reluat musai în recenta antolgie apărută la editura Corint , no exit) e de citit ca un scenariu, căci autenticitatea s-a mutat la nivelul scriiturii, ea echivalând cu un gest de consecvenţă cu acest construct textual care este persoana I.
În pofida aparentului minimalism, poezia lui Ioan Es. Pop nu cultivă prozaismul, ci investeşte destul patos în clonarea unei stări de anxietate care are toate datele pentru a fi convingătoare şi emoţionantă; iată debutul unui poem, olteţului 14, camera 305, nu întâmplător situat chiar în deschiderea Ieudului fără ieşire, care are menirea de a contura un ton şi o atmosferă pe care ulterior le vom recunoaşte cu uşurinţă, căci autorul scrie, cu rare excepţii, un unic, amplu, text: “ca o amară, mare pasăre marină/ nenorocul pluteşte peste căminele de nefamilişti/ din strada olteţului 15.// aici nu stau decât cei ca noi. aici/ viaţa se bea şi moartea se uită”. Aceasta fiind formula, Zoli, Mircea Zubaşcu şi alte instanţe care bântuie tragic prin poezie nu sunt decât voci ale aceleiaşi litanii, care numai din prostie pot fi identificate cu prototipurile reale (ilustru rămâne exemplul unui profesor de română din Ieud, care citea în volumul autorului o denigrare la adresa satului); ei devin alter-ego-uri sau simple pretexte pentru o anumită dramatizare a poemului. Avem de face însă nu cu un joc de-a virtuozitatea, nu cu o pricepere de ventriloc, ci cu o asumare existenţială a actului scrierii. De altfel, un text exemplar, cu care se deschide volumul Porcec, iov. iova. iona. ion, readuce în discuţie, cu vizibilă luciditate, aceeaşi arzătoare problemă a scrisului: textul nu este un facil artefact, care, folosit corect, reproduce realul, ci unul care îl creează sau, mai precis, îl anulează şi se identifică prompt ca unică sursă de trăire: poetul trăieşte prin intermediul textului, îşi inventariază stările cărora chiar discursul le dă naştere: “scriu greu. vâr creionul în piele până unde/ dau sub ea de mine. scriu cât de adânc simt eu că trebuie să scriu./ zgârii ţesuturile, scormonesc în vene, râcâi în os pân-aud/ grafitul cum îi trece prin sicriu”. Evident, “scrisul e dureros”, căci presupune autolivrarea necondiţionată în text (punerea gâtului “între poem şi cauza sa”, cum sună un vers memorabil al lui Ion Mureşan), astfel încât poetul nu mai e decât “o carte legată în propria-i piele”.
În Pantelimon 113 bis anumite scenarii lugubre, sumbre amintesc cumva de Danilov, dar aduc în prim-plan problema omului confruntat cu propria moarte. “Numai moartea naşte puterea”, constată pe propria-i conştiinţă (că piele nu pot spune) poetul, care a găsit calea către propria abisalitate înspăimântătoare şi de aceea poate împărtăşi celorlalţi dramatica înţelepciune: “dacă omul ar vedea ce adâncime are,/ ar muri pe loc. dar omul// locuieşte în afară şi bine face”. Tocmai poezia este una din metodele de a locui în sine însuşi, până la ultimele consecinţe: poezia şi beţia, care capătă, ca la Ion Mureşan, semnificaţia de anticameră a morţii. “Cine scrie, scrie din neputinţă”, la fel cum cine bea tot din neputinţă bea. Dar cât de frumoasă e această neputinţă, semn al înţelegerii, căci, într-un astfel de scenariu, poezia, etilismul, deşi apăsătoare, salvează spiritul, chiar dacă pot pierde pe drum liniştea. Ele împacă nu cu viaţa, ci mai ales cu moartea.
În Petrecere de pietoni autorul nu îşi mai ţine sub papuc flerul ludic, dar nici nu îl lasă de capul lui, ci îl face chezaş al aceleiaşi probleme, pe care are însă rostul de a o relativiza sau măcar de a o bagateliza, fără a-i răpi totuşi dramatismul subiacent, care reprezintă atitudinea lirică a poetului în faţa unui real din porii căruia moartea musteşte la tot pasul (“nu-i nici o metafizică în asta”, ne-ar avertiza autorul însuşi). Preluând formula dedublării (undeva pop şi pop se subminează reciproc), poetul se joacă, grav, deşi tonul pare ghiduş, cu propriu-I inconfort: el se autoproclamă victimă a sa, totul ţinând însă de un hazard ironic, discret susţinut retoric, ca într-un şlagăr de concentrare: “înainte de execuţie, el şi călăul lui/ purtară o discuţie de o nesfârşită tandreţe./ îi spuse că era din nord,/ celălalt îi spuse că avea şi el rude acolo./ unde anume? păi în şomcuta mare. ei, şomcuta mare, păi el făcuse acolo liceul./ în şomcuta?/ chiar în şomcuta.// bine, dar eu mă trag din vărai./ şi tatăl meu se trage din vărai./ din văraiul de lângă şomcuta?/ din singurul vărai care există,/ din văraiul de lângă şomcuta.// ei, dar pe tatăl dumitale nu l-o fi chemând chiar pop./ ba da, pe tata îl cheamă chiar pop/ şi s-a născut chiar în vărai/ şi are 73 de ani, deci s-a născut/ chiar în 1930.// nu există doi să se fi născut în vărai/ în 1930 şi să se numească pop./ fireşte că nu, singurul pop/ născut în vărai în 1930 e tatăl meu.// puţin probabil, zice ăla, e tatăl meu/”. E limpede că similarităţile cnduc la ipostaza identităţii celor doi oponenţi. Textul aminteşte cumva de scenariile puse la cale de poetul Matei Vişniec în tinereţe lui şi pune în pagină, cu mijloace simili-teatrale, acelaşi clasic blestem al fiinţei umane, de a-şi fi şi victimă şi călău. Acceptarea ţine de legile firescului, astfel încât textul se sfârşeşte într-un registru al banalului, potenţând esenţa duală la care poetul este complice, transformând-o în spectacol – semn de împăcare.Ioan Es. Pop este unul dintre marii poeţi contemporani, unul din rasa rară a acelor poéts maudits, care a găsit în scris “acea unealtă mai potrivită pentru sperat şi disperat”.

   


pentru varianta demo şi abonamente pana_mea2007@yahoo.com colaborări la opoveste@yahoo.com vezi blog redacţional vezi blog oficial

Cautare


Categorii

Aboneaza-te la insemnari


Linkuri

album foto

Blog Status

Vizitatori:261.360
Insemnari:194
Comentarii:42

Arhiva

  • PROPUNERE DE PROIECT Nu aud pentru prima dată că autorii cărţilor de poezie se plâng de vânzări slabe, vizibilitate redusă, probleme editoriale. Pentru a spulbera o parte din aceste frici, ce-ar fi să organizăm un fel de caravană a cărţii? Un fel de bookmobil care să circule prin ţară şi care să dovedească multor sceptici contrariul. Să-i zicem festival, târg, oricum. Important e să-l începem. Ce ziceţi? (votaţi în sondaj) un cristian
powered by
www.ABlog.ro
Termeni si Conditii de Utilizare